Românii la Combinatul de Oţel Suedez - Snapjaw, L.O.S.T. şi IN FLAMES

Cu multe luni în urmă, când am auzit că vine In Flames la noi, am zis că e o mare cioacă. Când Păfurisha mi-a făcut cadou biletul la concert, am ştiut că o să-mi mai trăiesc un vis. Aşa că, ieri, pe la patru jumate, mi-am tras tricoul ăl bun cu In Flames, ghetele şi geaca rocărească şi am tăiat-o înspre Arenele Romane.
La şapte jumate mă izbeam de cea mai mare surpriză de când mă rocăresc eu pe la concerte: în mijlocul Arenelor trona un uriaş cort de nuntă, petreceri, dracu’ să-i ia de organizatori, că încă mai avea pe sus urme zdravene de confeti. Românie locuită de români...

În jur de opt a intrat în priză prima trupă a serii, Snapjaw, despre care nu auzisem mare lucru. A fost surpriza plăcută a emisiunii, pentru că exact ce le ieşea băieţilor din chitare, le iese şi ălora la Galaţi, la siderurgic: un thrash în stilul smuls, ritmat, desprins de undeva din vremurile de legendă ale lui Exodus sau Metallica, exact pe inima mea. Băieţii au excelat cu toţii în energia degajată, agitându-se şi simţind adevărat piesele. De departe s-au desprins unul din chitarişti (Cătălin), tuns frumos, îmbrăcat în cămaşă şi pantaloni negri, elegant, de parcă venise la interviu, şi vocalul (Bony), care avea o mască „osoasă” de triumfător impact vizual. Păcat de faptul că n-au reuşit să cânte decât vreo două piese, pentru că le-a murit sunetul, dar şi-aşa au dat foc rocărimii. Abia aştept să-i mai văd pe undeva şi să le cumpăr albumul care, cică, îl vor scoate în toamnă.

Nici despre L.O.S.T. nu auzisem ceva notabil până în acel moment, dar unele pasaje sunau chiar bine, băieţii ocupându-se cu un death curat, cu adaos de clape (care nu s-au simţit defel, probabil şi datorită faptului că am stat la vreo zece metri de scenă, pe stânga), deşi la ei pe site zic că produc death melodios. Dacă muzica nu mi-a plăcut în mod deosebit, show-ul a fost frumos, cu zbateri şi lumini meseriaşe, iar mesajul de închidere al solistului (BB Hanneman) m-a încântat de-a dreptul: „Vă mulţumim că aţi venit la concert, vă mulţumim că veniţi să vedeţi şi trupe româneşti. Staţi departe de droguri”. Asta se întâmpla, undeva, la vreo 30 de minute peste ora opt. Evident, a treia trupă românească anunţată, Godmode, s-a „pierdut” în cotidianul organizării evenimentului.

Pe la zece fără un sfert a explodat cu „Pinball Map” (Clayman - 2000), poate cea mai tare trupă de „melodic death metal”, In Flames. Surpriza cea mai mare şi cea mai neplăcută nu a fost sunetul „de cort” oferit unei formaţii de asemenea calibru (idioţii de organizatori români!), ci faptul că au apărut numai patru. După prima piesă, Anders, solistul, a anunţat că Jesper Strömblad, singurul fondator rămas în trupă din ’90, de la înfiinţare, nu a venit din pricină de dezalcoolizare. Oricum, dacă venea şi Jesper, sunt sigur că nu mai aveau loc pe căcatul de scenă de 20 de metri, ai dreacu’ să fie ăia cu organizarea!

Tăvălugul suedez a trecut prin mai toate albumele şi a băgat în mine forţa celor mai ţapene bucăţi cu care-mi spărgeam boxele în Matizache. Şi le iau cronologic: “The Hive” (Whoracle - 1997), “Colony” (Colony - 1999), oţelul-beton “Only for the weak” (Clayman - 2000), “Drifter”, “Cloud connected”, “Trigger” (Reroute to remains - 2002), “The quiet place”, “Touch of red”, “My sweet shadow” (Soundtrack to your escape - 2004), beleaua “Come clarity” şi “Take this life” (Come clarity - 2006), “Alias”, “Disconnected”, “Delight And Angers” (A sense of purpose - 2008). Asta, din ce-mi mai aduc aminte de pe telefon, he-he!
Aş fi vrut să simt cum mă cuprinde şi inundă la fiinţă şi “Ordinary story” (Colony - 1999) plus încă vreo două, da’ au fost destule bucăţi care să mă exulte aproape de maxim. Zic aproape, pentru că la solo-uri se cam ducea din forţa pieselor datorită lipsei unei chitare.

A fost un spectacol de mare forjă, cu multă energie pe scenă şi full de metale supergrele în boxe, cu Björn Gelotte care ar fi cântat şi pe zece chitare odată, Peter Iwers care băga ciment cu bassu’, Daniel Svensson ce dezlănţuia infernul pe tobe cu perechi de mâini invizibile şi un Anders Fridén într-o fericită dispoziţiune, pus pe şotii, glume şi întreţinându-se cu rocăraşii după fiecare piesă. Atmosferă, tată, ce să vă mai zic! Asta a mai spălat din calitatea sunetului, care nu a fost chiar atât de prost ca într-un club, luminile de coco-moco şi total neinspirata idee cu cortul, care a fost bine ancorat de nu şi-a luat zborul de la decibeli şi ţopăială rocărească.
Eh, şi uite-aşa, cu mulţumiri Păfurişei pentru “cadeo”, am trăit-o şi p-asta, IN FLAMES!