joi, 26 februarie 2009

Ceaiul de lângă Băsescu

De fiecare dată când mergeam la „Ceai la Cotroceni”, aveam senzaţia că intru într-una din casele magice ale lui Mircea Eliade, unde timpul s-a oprit să curgă şi unde mă aşteptam ca de niciunde să apară personaje misterioase, care să mă înfioare cu poveştile lor din alte vremi.
Aflată chiar peste drum de Palatul Cotroceni, pe str. Prof. Dr. Gheorghe Marinescu nr. 25, trebuie să fiţi cu băgare de seamă deoarece este foarte, foarte discret semnalizată şi treceţi pe lângă ea.

Odată ce aţi coborât scările tocite de ani şi deschideţi uşa scorojită, cu clanţă de pe vremea când Bucureştiul gemea de aer boem, daţi într-o încăpere desprinsă din poveştile bunicii: mese rotunde, vechi, din lemn îndelung lucrat de timp, scaune parcă luate din decorul unui film de epocă, ceainice pe care sunteţi tentaţi să le atingeţi în speranţa că va ieşi vreun duh „Trei dorinţe”, candele cu ulei, miresmele împletite ale ceaiurilor de felurite soiuri şi multe siluete ascunse prin lumina palidă a locului.

Cu ceva vreme în urmă am fost într-un separeu, undeva mai în adâncul locaţiei, dar făcusem special rezervare (0721669535) pentru locul respectiv. Acuma am avut noroc că plecau câţiva cetăţeni şi am prins locuri în prima cameră pe dreapta, „la priciuri”, cum le-am botezat noi. Pentru cei nefamiliarizaţi cu locul, aflaţi că aceste „priciuri” sunt ca nişte paturi uriaşe, suprapuse, din scânduri groase, unde se stă aproape-comod pe nişte "bureţi" mari, în jurul unei măsuţe pătrate cu latura de 30-40 cm şi înaltă de două palme. Noi am stat la etaj şi a trebuit să o asist pe Păfurişa la urcat pe scăriţa perfect verticală.

La un moment dat, se va ivi una din cele două fătuci "flower-power" şi vă va oferi un meniu ca o carte de vrăji de-a lui Harry Potter. Dacă fătuca nu se afişează într-un timp decent, aveţi la dispoziţie un clopoţel de lut, care o mai bagă în viteză. Cam la a treia clopoţeală, sigur apare. Puteţi alege unul din zecile de ceaiuri aduse de pe toate meridianele (numerotate, ies vreo sută şi cincizeci).

După ce v-aţi consultat îndelung, răsfoind paginile îngălbenite prematur şi roase de atâtea mânuţe curioase, sunaţi din nou din clopoţel. Va veni, nu disperaţi, tot cam la a treia încercare, depinde foarte mult de încărcarea locului cu clientelă. După încă un timp apar şi ceaiurile aduse în recipiente de lut adevărat, nesmălţuit, alăturat cu o ceşcuţă mică, lucrată manual de meşteri din vechime, plină cu miere numai un pic zaharisită. Ce aţi putea să vă doriţi mai mult? Poate o zugrăveală discretă a pereţilor netencuiţi sau să mai fie schimbate din când în când husele soioase şi roase ale pernelor de burete? Ori puteţi încerca ceva la îndemână şi care să meargă cu ceaiul, şi anume, tot felul de prăjiturici, pişcoţele, sărăţele sau prăjituri chinezeşti, care combină fericit două gusturi pe care nu le-aţi încerca altfel: picant şi dulce.

Cu toate că respectiva cameră cu „priciuri” însumează vreo 8 locuri de „randevu” (sunt câte două paturi suprapuse de o parte şi de alta a camerei), nu pierdeţi nimic la intimitate, pentru că nimeni nu are treabă cu voi. Şi e aşa de distractiv să vezi "porumbeii" cum stau ei la primele întîlniri, unul lângă altul, el debitând tot felul de tâmpenii pentru a face conversaţie, iar ea scrutând tavanele netencuite şi rupându-se, din când în când, într-un căscat înviorător.

Plus: oferta bogată de ceaiuri la nişte preţuri decente, disponibile şi pentru acasă.
Minus: degradarea perpetuă a stabilimentului (boem, boem, dar nu pot să mă împac cu pereţi scorojiţi, cu perne ori decoruri roase şi murdare), muzica celor de la Cranberries, care, după umila-mi opiniune, nu-şi avea locul în spaţiul şi timpul înconjurător.

miercuri, 25 februarie 2009

Ce se dă la teve şi-ncepe cu "h"?

Hânc-o dedicaţie vidio, mânca-v-aş!
Am râs zdrobitor când, baleind dampulea programele, am dat în Taraf TV, cu inegalabilele anunţuri pe bandă referitoare la manele audio-vizuale.
Vă las să construiţi un tot unitar, urmărind ordinea pozelor.

Notă: În funcţie de dispoziţia operatorului, dedicaţia putea fi "moca" sau "moka"...











marți, 24 februarie 2009

Învingătorul chiftelei

Aseară mă uitam pe pereţi şi a început să mă mănânce-n cur. Şi m-a mâncat aşa de tare că m-am apucat de făcut chiftele. Nu făcusem niciodată aşa ceva, dar mă bazam pe crâmpeiele de amintiri din copilărie, când le prepara maică-mea, sau de la Crăciunul trecut, de la sor'mea.
Se dau şi se iau:
- o caserolă cu carne tocată de curcan (acu' două zile din "Carfur, pentr-o viaţă mai bună");
- 2 cepe şi un cartof cât pumnu';
- piper, sare, cimbru;
- făină;
- ou;
- ulei;
- cam atât...

Înşir chestiile-astea pe măsuţa din tranşee (bucătărie), le pun într-o ordine aleatoare, recapitulez frânturile de informaţii din trecut şi m-apuc de dat ceapa şi cartofii prin răzătoarea mare. Aproape simultan acestei operaţii, arunc şi nişte ulei în tigaie, ca să înceapă să se bucure când oi fi gata cu ceapa şi cartofu'. Devers amalgamu' ceapă-amidon în uleiul încins, se iscă o ciupercă atomică şi trec la cărniţă, pe care mi ţi-o iau la frământat cu sare, piper şi cimbru. După vreo trei minute m-am prins că ceea ce bănuiam eu a fi consistenţa ca pă mână a cărnii de curcan moldovenesc (de Bacău), era de fapt hârtia de pe fundul caserolei, pe care o culesesem cu tot cu mănunchiu' proteic. Impasibil, o elimin discret şi decisiv...

Între timp s-a părpălit interesant amestecu' bordelez din tigaie, îl iau de pe foc şi-l arunc peste carnea tocată şi eliberată de celuloză. Frământ cu nădejde şi mare spor până obţin un mix suspect în prezentare, dar băţos în palpare. Ca să aplic şi mai mult suspans priveliştei, sparg şi un ou (de găină) deasupra. Mi se pare că nu este echilibrat tabloul şi, pentru simetrie, mai adaug un ou lipsit de coaje. Şi d-aci, s-a dus poolii toată consistenţa mea! Cu cât amestecam mai mult, cu atâta mi se subţia... şi se subţia... şi zic "Cum oasele urechii fac chiftele din carne fluidificată?".

Mă loveşte inspiraţia fix la cerebel şi mi-aduc aminte de ingredientul uitat: făina! Iau o farfurie întinsă şi o murdăresc cu făină. Apoi, iau un gogoloi de compoziţie flască şi o preumblu prin praful alb şi degrabă împrăştietor pe masă. Repet operaţiunea de vreo cinci ori. Uleiul sfârâia pe foc de rupea, iar eu mă holbam la cinci perişoare amărâte cu aspect de găinaţ proaspăt de curcă. Sunt de la Nehoiu, deci ştiu cum arată găinaţii proaspeţi de la felurite orătănii. Pentru cei lipsiţi de cultură generală, care nu ştiu ce e "Nehoiu", uite un mic ajutor aici, aici sau, pentru englezi, aici. Mai jos, uite-o poză şi pentru bucureşteni.











Revenind la emisiune...
Plesnesc de pălmuţe perişoarele până se conformează la formă de chiftele şi, zdup!, le-arunc în tigaie. În timp ce ele se bucurau de îmbrăţişarea fumigenă a uleiului, eu mă concentram cum să fac să nu-mi rămână atâta compoziţie lipită de degete. Cum dracu' reuşea sor'mea să fuckă 4 feluri de mâncare o dată + chiftele, la desert, şi n-avea neam de carne tocată pe mânuţe?

De mic m-am obişnuit să fac mai multe lucruri simultan aşa că, în timp ce mă gândeam la cele expuse mai sus, mă minunam, cu ochii cât prunele tropicale (mango), la ce spârcuri de chiftele se fugăreau la mine-n tigaie. Ale boalii, de la uleiul încins, se strânseseră iar în sinea lor de perişoare. Le extrag de pe foc şi nu disper.
Am trecut la metoda următoare: luat carnea cu o lingură, aruncată în făină, făcută rulou, bătucită sub formă de chiftea. A mers parţial, în sensul că forma s-a păstrat numai jumătate de operaţie, deoarece se rupeau când le întorceam înspre a fi prăjite şi pe partea dorsală. Vorba vine "dorsală", că arătau ca nişte cârnaţi despuiaţi.

A urmat o variantă în care nu am aplicat făină deloc. Le dădeam formă direct în tigaie, cu o spatulă de lemn, prin presare şi comasare, dar au ieşit ca şi cum ar fi fost mâncate deja o dată. Le-am adunat cu spumiera.
Ultima variantă, cea câştigătoare, a fost să-mi afund mânuţele în făină şi, minune! Carnea nu s-a mai lipit, ci a rămas sub formă minunată de chiftea.

Timp total de execuţie: o oră.
Număr de chiftele: 20, plus/minus...
Îngurgitări de sacrificiu şi pentru păstrarea demnităţii bucătarului: câteva.
Gust: variat, dar unic, funcţie de evoluţia metodelor în timp; pe ansamblu, deosebit de bun.

La final, vă ofer o chiftea cu zum













şi un exemplu de prezentare






luni, 23 februarie 2009

Bolt - Prima experienţă 3D

Am încercat şi ultima minune de la noi în materie de cinema, şi anume, "treideul". Ne-am gândit preţ de câteva secunde şi am căşunat pe "Bolt", un filmuleţ drăguţel, cu căţel, pisică şi hamster. Biletele au fost groaznic de scumpe (33 de lei de căciulă), iar cu popcoarne şi cola s-a dus în puii mei către un milion! Un film! Uat dă fac?

Prima impresie: puţin cam întunecat în varianta 3D (cu ochelarii pe nas), decât doi "D" (fără ochelari, dar ceţos ca vizionare), dar efectele pe 3D sunt de belea, câteodată, ai senzaţia că se întâmplă chiar în faţa ta şi, din instinct, îi fooţi una-n cap celui dinaintea ta. Bine că am ales "Bolt" şi nu altceva, vezi impresia următoare.

A doua impresie: cel mai mare neajuns au fost vocile româneşti care au dat sunet lui Bolt, câine cu univers propriu (Ianţu), Mittens, pisică rea (Mihaela Rădulescu) şi Rhino, hamster de mare efect (Dani Oţil). Dintre toţi, cel mai tare mi-a plăcut vocea ăluia de-a luat-o pe Mihaela la... şi în garsoniera lui "feng-shui", Oţil. Acuma, noi nu ne-am fi dus la un desen animat, dar am avut de ales între unul de groază, cu târnăcoape în cap (My bloody Valentine), încă unul de groază, al cărui nume îmi scapă, şi ăsta cu câinele Ianţu.

A treia impresie: cel mai agasant ingredient din film a fost vocea românească a lui Penny, fetiţa pe care Bolt o are parteneră în filme. Falsă ca sânii Queridei, lipsită de inflexiuni ca blatul de pe birou şi plată ca apa de chiuvetă, care dracu' a fost?

Ultima impresie: filmuletele e simpăticel foc, dar mai interesant era cu vocile originale, fie ele şi doi de D.

duminică, 22 februarie 2009

Guţă e-n extrasezon

Iote ce superofertă au ăştia la Sibiu! Amatoare? Amatori?

sâmbătă, 21 februarie 2009

Genuflexiune matematică

V-aţi gândit vreodată câte zile din viaţa de plătitor de impozite "petreceţi" în maşină, datorită traficului? Uite, ca să vă fie mai uşor, încep cu mine, când stăteam în Militari. Aveam 13 kilometri până la serviciu, iar dimineaţa plecam la 6:30, ca să scap de nebunie. Tot o puneam de vreo juma' de oră. La întoarcere, după masa, făceam minim o oră. Eliminăm sărbători, libere, concedii etc. şi rămânem cu vreo (ideal) 250 de zile, OK? O să remarcaţi că, minimum-minimorum, două săptămâni pe an stăm în trafic! Pentru distracţie, încercaţi şi cu mijloacele de transport în comun.

vineri, 20 februarie 2009

Limba întrebătoare şi mâncarea de elfi

Iată-ne pe Banu Manta 25, exact pe lângă Primăria de la Sectorul 1, în căutare de mâncare indiană. Urcăm un rând de trepte şi intrăm cu mare freamăt în fiinţe într-un hol frumuşel, cu nişte paravane de lemn ce ascundeau, aproape discret, garderoba. Am numărat până la 30 şi, cum nu ne băga nimeni în seamă, am făcut prima la dreapta, unde am dat fix în restaurantul propriu-zis. Aici am fost întâmpinaţi de dantura unui tip foarte amabil, care ne-a indicat locurile pe care le rezervasem: “Aşezaţi-vă unde doriţi”. Am dorit o masă rotundă, de două locuri, situată lângă termopanele unei săli semicirculare, cu plante care curgeau din tavan.

N-am apucat să respirăm de două ori că şi-a făcut apariţia un alt nene cu dinţii p-afară, ne-a pasat nişte meniuri elegante cu papiruşi şi beţe de bambus, apoi ne-a lăsat fără haine.
Între două şi patru secunde ne-a luat cât să ne uităm primprejuru-ne, ca să ne lămurim unde-am intrat: muzică în surdină, ceva ce semăna a Budha Bar, lumină difuză, mirosuri orientale, fiecare masă cu candela ei, culori calde, discreţie şi intimitate. Bine, cu intimitatea am stat mai prost, pentru că nişte copii rezultaţi din părinţi tembeli şi-au făcut veacul pe lângă noi chiar de cum ne-am aşezat şi preocuparea lor de bază era să ne stingă candela de pe masă prin suflare de aer pulmonar. Cu gândul la “iluminare şi purificare spirituală”, i-am trimis “exactement” între picioarele mamii lor. Dar, să revenim în platou...

De cum am deschis meniul, am fost întâmpinaţi cu nişte chestii despre „casa armoniei”, „alchimie pentru trup şi suflet”, cum să devenim una cu Universul, dar şi că produsele sunt 100% naturale, aerul pe care-l respirăm e ionizat, lumina este „full spectrum”, similară cu cea solară, iar apa folosită la prepararea băuturilor şi a mâncării este ionizată şi alcalină. Haida-de! Să dea “harecrişnaharehare” a fetiţei Boy George, bicoz, cu cât citeam mai mult, cu atât eram mai năuci.

Că tot stăteam bine la capitolul buimăceală, ajutaţi din plin de copilaşii crizaţi şi de un grup de trei englezoaice care taman atunci descoperiseră râsul cu gura împreunată la ceafă, a venit un alt nene care părea împreunat definitiv cu atracţiile universale (vezi legea lui Newton răspunzătoare de treaba asta). Râzând la frunze şi la bec, ne-a cufundat mai dihai în ignoranţă: “Ştiţi, acesta nu e un restaurant indian, ci unul ayurvedic.” Văzând că ne uităm la el precum nea Gică la tiramisu, a adăugat lămuritor: “Ştiţi, e legat de ştiinţa antică indiană, ayurveda...”. L-am fericit cu un răspuns categoric, ca să trecem, dracului, la haleală: “Aaa, da! De mâncare aveţi ceva?”. Şi am început, aşa cum ni s-a recomandat de nenea Împăcatu’ Universal, cu băutura. „La una comandată, mai primiţi una din partea casei”. Ne-am aruncat ochii pe papiruşi şi am concluzionat că ne-ar coafa la papile sucul de sfeclă, morcovi şi mentă. Evident, numa’ după ce-am comandat ne-a sărit în globii vederii faptul că sucurile erau la pahar de 150 ml şi costau 13,8 RON bucata.

Uimirea ni s-a dus exponenţial înspre tavan când am trecut la felu’ doi, reprezentat de desert, că, deh!, aşa se mănâncă la ei, la “ayurvezi”. L-am crezut pe Împăcatu’ şi ne-am pricopsit cu una bucată de felie tort “Garbanzo”, înfrăţită cu un castronel conţinător de desert crocant de mere. Garbanzo - neelucidant, desertul crocant - belea!
Peste salate am sărit cu voioşie, dar n-am scăpat de introducerea pe gât a unui „chutney de mere şi curmale” (fructele respective pasate şi fericit împrietenite cu o sumedenie de mirodenii). Habar n-aveam ce mănânc (dar era excelent!), iar limbetele meu se concretizase într-un mare semn de întrebare: în gură îmi dansau toate gusturile posibile, pornind de la dulce, uşor sărat, o idee acru, şi, parcă, un pic iute.

Ca să nu vă mai ţin cu suspansul în epiglotă, aflaţi că supa de linte e de mare savoare, dar nu încercaţi sub nici o formă “curry de spanac, dovleac şi linte”, nici dacă vi-l oferă gratis.
Eu am încununat mulţimea de senzaţii de prin gură prin comandarea unei „lassi”, reprezentând nu o vecină a celebrei căţeluşe, ci o băutură tradiţională indiană (interesantă, trecută în meniu ca digestiv) pe bază de iaurt, apă, ceva dulce şi, bineînţeles, mirodenii dătătoare de întrebări la nervu' limbii, iar Păfurişa, un ceai negru cu lapte, fierbinte şi dulce mirositor.
După ce ne-am dat duşi de acolo (nu ştiu dacă aţi remarcat faptul că nu am zis nimic de carne), Păfurişa a conchis decisiv în drumul spre maşină: "Auzi, aşa e că ăştia aicea ne-au dat mâncare de elfi?". Am râs de ne-am spart.

Cam asta a fost experienţa noastră la Casa Satya. Detalii mai multe găsiţi aici, aşa că, nu faceţi ca noi, înainte de a merge acolo citiţi zdravăn şi luaţi-vă notiţe despre conţinutul halelii şi preţuri. Oricum, una peste alta, a fost o experienţă de neuitat efect, merită să o trăiţi, da' nu vă duceţi acolo fără, minim, un milion jumate, ca să aveţi şi de şpagă. Da', până la urmă, ce dracu' mai e un milion jumate?

Plus: decor cald, muzică ambientală în perfectă armonie cu interiorul, mâncare inedită, arome deosebite, care-ţi pun centrii responsabili cu gustul şi nasul în mare dificultate, serviciu de mare rafinament, iar la sfârşit ţi se oferă un pliant care te învaţă cum să combini mâncărurile sănătos.
Minus: scumpuţ la produse, idioţenia unora care vorbesc sau râd atât de tare încât tremură pânzele agăţate de tavan, plus tot felul de copilaşi răsfăţaţi, pe care părinţii îi lasă de capul lor prin restaurant, de se duce dracu’ toată armonia ayurvedică şi contopirea universală propovăduită de un astfel de loc.

miercuri, 18 februarie 2009

Evadarea 3

Muzeul Aviaţiei

După câteva mutări pe la Otopeni şi Băneasa, Muzeul Aviaţiei s-a stabilit pe locul unde a fost odată "Escadrila Pipera", pe str. Fabrica de Glucoză nr. 2-4 sau, mai pe româneşte, exact la al doilea semafor de pe Barbu Văcărescu, cum treci de intersecţia cu Lukoil şi Skoda.
De cum aţi zărit avionetele suspendat, postaţi-vă în faţa barierei, care se va ridica graţie unui nene aflat într-o chicinetă la vreo 50 m mai în faţă. Acelaşi nene binevoitor vă va apăra şi de gaşca de maidanezi dornici de cultură şi de ceva zeamă de pantaloni. De cum depăşiţi câinii şi coteţul salvatorului, veţi observa clădirea în care funcţionează respectivul muzeu.

Am intrat într-un fel de hangar, împărţit pe felurite secţiuni corespunzătoare dezvoltării aeronauticii în minunata noastră patrie. Cum aţi intrat, pe dreapta, daţi cu privirea în detaliata reconstituire (scara 1:1, cel original se află la francezi) a primului aparat zburător al lui Traian Vuia, pentru ca vis-a-vis, atârnate de tavan, să admiraţi nişte machete mai mici ale aeroplanelor Vlaicu II şi III. Mai încolo, sub macheta primului aeroplan cu reacţie marca Henri Coandă, se oferă spre a fi privite şi fotografiate diferite obiecte ce au aparţinut marelui inventator. O impresionantă colecţie de fotografii vă poartă înapoi, pe vremea primelor şcoli de pilotaj ori la mitingurile aeriene de altă dată, avându-l ca protagonist pe Louis Bleriot, plus o serie de medalii, brevete sau lucruri personale ale piloţilor români din Primul şi al II-lea Război Mondial.

Mi s-a strâns pielea de emoţie când am păşit într-o secţiune mult deschisă spaţial şi am văzut pe viu avioane cu care eram familiarizat doar din poze: superbul avion de vânătoare IAR-80 (primul zbor - 1939), IAR-813 (proiectat în 1950 de către prolificul inginer Radu Manicatide), legendarul MiG-15 (ce le-a dat mari bătăi de cap americanilor în Coreea), un Zlin-226 (monomotor cehesc de acrobaţie şi antrenament), un Aero-45 (al aeroplan cehesc, bimotor, folosit ca avion sanitar). În mijlocul lor, tocmai ce “ateriza” un manechin cu o paraşută de-a temerarului general Baştan (inventatorul paraşutei veritabile, deţinătorul recordului naţional - salt de la 10000 de metri), exact când pe deasupra-i "trecea" un planor IAR IS-35.

Ca să ajungem la celălalt hangar, am trecut printr-un loc ce se doreşte a fi, atunci când se vor găsi bani pentru finalizare, un crâmpei din Bucureştiul boem. Momentan, e doar trist...
Ce-a de-a doua şi, totodată, ultima încăpere, adăposteşte o sumă de staţii de radiolocaţie, două MiG-uri 17, lovitul de 4 OZN-uri deodată (MiG-21, vezi aici sau alte articole pe net din octombrie 2007), motoare cu reacţie, costume de suprasarcină sau scaune de catapultare. Undeva, în umbra fundului de sală, parcă îmi aduc aminte că am zărit o rachetă antiaeriană Volhov, a cărei schemă electrică o studiam în limba ei natală, rusa, pe kilometri de hârtie ("cearceafuri", pentru cei păţiţi), la Antiaeriana din Braşov.

Afară, în soarele dimineţii, se degradau sau dezintegrau o serie de MiG-uri 15, 17, 21, 29, dar şi suratele lor româneşti IAR-93 (primul avion cu reacţie contstruit la noi, realizat în colaborare cu iugoslavii, pe vremea aceea) şi 99 (primul avion cu reacţie, integral românesc). În fundul curţii, era rândul elicopterelor să-şi expună, degradant, tăblăraia: IAR-316 (Alouette), IAR-330 (Puma) şi vreo două Mi-8. Printre piesele de aviaţie mai zăceau rătăcite, dar frumos aliniate, şi ceva piese de artilerie antiaeriană, spre deliciul fiică-mii care a dorit să probeze scaunele servanţilor (cu succes) şi mecanismele de ochire (în zadar).
Ghid ne-a fost o doamnă pe cât de înfrigurată, pe atât de amabilă şi dornică în a ne împărtăşi informaţii despre ceea ce parcurgeam cu ochii.

Mirare: nu ni s-au luat bani de nici un fel deoarece, zicea şi tanti ghida şi un nene apărut ulterior, nu este stabilit statutul muzeului, cu încadrare de personal etc. Adică el este deschis, se poate vizita, dar oficial nu există!
Tristeţe: şi aici, ca şi în alte muzee, oameni cu inima mare vor să facă ceva cu bani puţini sau deloc. E bine că există, dar e păcat să vezi cum se lasă distrugerii atâtea avioane superbe, care au făcut istorie...











Muzeul Ţăranului Român


Fost “Muzeu de Etnografie, Artă Naţională, Artă Decorativă şi Artă Industrială”, “Muzeu Lenin-Stalin”, “Muzeu al Partidului Comunist Român", Muzeul de la Şosea devine în 1990 ceea ce este şi astăzi, nu atât un muzeu etnografic, cât un muzeu ce redă, probabil, cel mai bine versul marelui Blaga: “Eu cred că veşnicia s-a născut la sat”.
Impunătoarea clădire proiectată de strălucitul arhitect Nicolae Ghica-Budeşti, ascunde comori nepreţuite concretizate în mii de piese împărţite pe colecţii: lemn, ceramică, veştminte, religie, obiceiuri, ţesături, învăţământ şi nu mai ţin minte, că sunt multe-multe.
Fiecare sală în care am pătruns avea lângă intrare o plăcuţă numerotată cu denumirea secţiunii respective şi un fel de schemă a locului, cu ceva explicaţii.

La etaj am întâlnit o măreaţă colecţie de ţesături şi veştminte populare pe manechine, fiecare inscripţionat cu zona portului respectiv, obiecte din lemn, un atelier complet echipat de fierărie, un altul de tâmplărie, o moară de vânt realizată numai din lemn, valţuri uriaşe de lemn pentru spălat rufe sau lână, podoabe sau instrumente muzicale.
La parter, pe lângă sutele de obiecte de ceramică şi lemn, de mare atracţie este casa de lemn dotată cu tot ce trebuie, apoi ţarcurile de vite, şi, nu în ultimul rând, deosebita colecţie de icoane pe sticlă, dimpreună cu câteva “izvoade”, acele hârtii impregnate cu grăsime după care se realiza desenul şi “umplutura” culorilor. Parol, o să vi se taie respiraţia!

Fotografiatul este interzis nu numai de preţul exorbitant pus ca să ai voie (50 RON), dar şi de prezenţa unei sume consistente de “cerberoaice”, măcar două pentru fiecare sală, care stau cu ochii de cum intraţi şi până ieşiţi. Vreo două doamne au fost extrem de volubile şi binevoitoare în a-mi ridica vălul de pe ochi şi a-mi povesti cam cu ce se mănâncă o bună parte din exponate (cea de la moara de vânt şi cea de la casa ţărănească). Restul, mi-au dat de înţeles că sunt vizibil deranjate de prezenţa noastră, aşa că nici eu nu am făcut gesturi conversaţionale.

În holul de la intrare, pe stânga, într-o încăpere la subsol, au păstrat ceva amintiri şi din perioada leninisto-stalinisto-comunistă. Pe lângă şirul de picturi ale lui Stalin, Lenin, Dej şi Ceauşescu, interesante sunt “gazetele de perete”, cu scrisori către Stalin, rapoarte ale colectivelor elevilor claselor XX şi YY către Gheorghiu-Dej, poezele infantile (“Frunzuliţă trei sulfine/Au venit în câmp combine/Şi pe soare şi pe lună/Boabele în saci adună”), colinde comuniste de Sărbători (“Pluguşorul cu motor” - de tractor, n.a., Sorcova cooperativei agricole de producţie etc.).

Excelent: bogăţia şi frumuseţea exponatelor nu se poate explica în cuvinte. Pentru cine a văzut Muzeul Satului, este un bun prilej de a vedea şi “sufletul” celor ce au construit bordeie, case, biserici, mori de apă sau de vânt...
Ridicol: preţurile biletelor, care-s pentru copchil - 2 RON, iar pentru suta mea de kile - 6 RON.
Inedit: cu toate vociferările şi teama fiică-mii că aş fi prins asupra faptului, am realizat ceva poze, majoritatea din buzunarul hainei sau din dreptul prohabului, cu spatele la “cerbere”.
Minus: ar trebui mai multe plăcuţe explicative pe lângă mulţimea de exponate, pentru a nu fi nevoiţi ca, dornici de cunoaştere, să riscaţi vreun ziar în mufete de la vreo tanti custode deranjată din lectură.








luni, 16 februarie 2009

Foaie verde cinci măsline, nimeni n-are roţi ca mine...

Deunăzi, mă uitam fără ţintă prin digitala mea arhivă de poze şi mi-au sărit în ochi imortelele de mai jos.
Care-i şpilu' să-ţi ciopârţeşti vizual maşineta în asemenea hal? De unde dracu' iese atâta prost gust şi, mai ales, oare îţi trebe mai mult de un neuron-putere ca să plăteşti o căruţă de euroi pe neşte ştrasuri cât pumnu'? Da', na! Dacă piaţa o cere şi e trendiii...
Haaau, geanta meaaa...

sâmbătă, 14 februarie 2009

Cum mergi spre Foişor, pe stânga, dai în Mexic...

Pe Iancu Căpitanu, la numărul 30, se găseşte cam cel mai tare locşor vizitat de noi în Bucureşti, atât ca înfăţişare, cât şi ca haleală sau amabilitate de personal. Încă de la intrare eşti întâmpinat cu căldură maximă ori de către artizanul locului, dl. Viorel Mihăilescu, ori de către o titirează de chelneriţă, ageră şi zâmbitoare, căreia îi toacă picioruşele de colo-colo.
Interiorul este de-a dreptul luminos şi prietenos, cu sombrero uriaşe şi împopoţonate la intrare (am făcut poze şi pot să spun că pe cât sunt de mari, pe atât sunt de grele), cu pereţii vopsiţi în galben, cu aplice sub formă de soare, ce realmente râd la tine şi reproduceri "pictureşti" de-ale lui Diego Rivera, soţul năbădăioasei Frida Kahlo (vezi Salma Hayek în filmuletele "Frida") sau Simon Silva.

Tot restaurantul, "El Torito", pe numele său artistic, nu e mai mare decât apartamentul de 3 camere pe care-l are sor'mea în Buzău, dar oamenii de aici au demonstrat cu prisosinţă că bunul gust şi căldura sufletească nu necesită arii mari.
Fumătorii dispun de două camere la parter, cu măsuţe de lemn, mici, cochete, de două şi patru locuri, iar la subsol sunt nefumătorii şi toaletele impecabil de curate.

Dacă ne-a plăcut mult de tot intimitatea degajată de loc, chiar dacă pare înghesuit şi gălăgios, fiecare îşi vede de burrito-ul personal, şi mai mult ne-au extaziat produsele servite. N-am fost niciodată în Mexic, aşa că nu pot spune cu certitudine că aşa se întâmplă mâncarea asta la mama ei, dar, cică, nenea Viorel ar importa niscaiva ingrediente chiar de acolo, ba, chiar şi niscaiva bucătari ar fi de prin zona pe unde-şi făcea veacul Pancho Villa.

Ca să nu ni se usuce fălcile până ne venea comanda, am primit un coş cu nachos pe care i-am împrietenit cu un delicios sos salsa, şi pe care i-am topit în mai puţin de un minut. După care am aflat că iahnia de fasole cu carne, "chili con carne", pe limba lor, e aperitiv, şi încă unul al dracu' de iute, fierbinte şi bun. Aşijderea a fost şi "quesadilla" Păfurişei, care s-a mai stins la papilă cu o magarita cu suc de fructul pasiunii, o nebunie, nu alta!

Pe ritmuri de "Las Ketchup", ştiţi, trupa aia de gagici care cânta piesa de mare efect la petreceri "Am SRL, ha, dehe, dehebe tu mahabi" etc. etc., sosit-au şi felu' întâi, şi ultimul pentru noi: "tacos al carbon", pentru Păfurişa, şi "enchiladas nortenias", pentru subsemnat. Ei, bine, "tacos", ăstea, erau trei clătite strânse la gură, ca batistele babelor folosite pe post de portofel (nerulate, adică), aproape crocante, cu cărniţă de vită şi alte treburi, deosebit de gustoase, iar la mine erau trei clătite moi, rulate, cu cărniţă fragedă de porculete şi alte mirodenii. "Tacos" şi "enchiladas" au venit însoţite de două boluşoare, cât un căuş de palmă, unul cu fasole gătită dumnezeieşte, iar celălalt cu orez aromat.
Evident, că după atâta festin şi muzică sud-americană, am mai ras o margarita simplă, cu niscaiva lămâie, dar foarte bună.

Pe finală, când am cerut nota şi omoram purici pe burţile ţepene (e o vorbă din bătrâni, n.a.), numai ce ne trezim cu patronul, care aducea cu el trei "şaturi" de tequila, acompaniate de tot atâtea "şaturi" de tabasco, câte unul pentru fiecare participant. N-am avut ce face şi le-am scăpat pe gât. Au mers unse, care este, şi ne-au pus capac. Noroc că era frig afară şi ne-am revenit în scurt timp.

Cam asta fu, aşa, pe scurt. Nouă ne-a plăcut tare şi cu siguranţă vom mai merge.
Aha! Că nu zisei nimic de preţuri! Luaţi de colea: o margarita oscilează între 15 şi 20 RONI, chili con carne - 18, tacos 25-29, enchiladas - 31. Care vasăzică, nu e chiar ca la crâşma din colţ, da' să dea boala dacă veţi încerca neam de păreri de rău! Dimpotrivă... Pentru elucidare, aici veţi descoperi locul.

Plus: multă culoare, multă viaţă în decor, intimitate, căldură, personal de mare notă, atent, prompt şi tot timpul cu zâmbetul pe buze, un patron care nu se sfia să dea o mână de ajutor celor două "titireze" de fete, adunând vesela de pe mese sau lucrând discret cu mătura, şi, nu în ultimul rând, margaritele + bucatele EX-CE-LEN-TE!
Minus: nu că ne-am da cunoscători, dar nu am auzit muzică neaoşă mexicană, d-aia cu "a-ia-iaaaaiii, sombrerooo", că dădea mult prea bine, zău! Dintre mexicanii contemporani, doar pe Thalia am recunoscut-o în vreo două piese, în rest, feluriţi latino, gen Ricky şi ăla a lu' GeiLo, Marc Antoniu.

marți, 10 februarie 2009

Nebunie la berărie: Emergency Gate, Eluveitie, Caliban şi... KREATOR!

Ca să încep cumva, să dau cu o înjurătură în ăia de pun concerte de asemenea amploare şi forţă într-o berărie cu aere de club! Vorba lui Mille, liderul Kreator: "Pe următoarea piesă, vreau să distrugeţi locul ăsta, ca să nu mai venim niciodată să cântăm aici!".
Ieri seară, la Becker Brau Live Music (fostul Why Not), în jur de 7 şi un sfert am reuşit să intru. În holul ce ţinea loc de fumoar, berărie, "randevu", se afla şi "merciăndaizu'", reprezentat adevărat prin tricouri de toate mărimile (cei de la Kreator aveau tricouri pentru copilaşi începând cu vârsta de 6 luni!!!), bandane, manşete, capete tăiate şi, bineînţeles, cd-uri.

Am depăşit rapid zona şi am intrat să-i zăresc pe băieţii de la Emergency Gate, care o ardeau adevărat. Nemţişorii se agitau frenetic, într-un metal când melodic, când dur, motiv pentru care m-au determinat să le cumpăr primul şi ultimul album de până în acel moment. În sală se aflau vreo sută de rocăraşi care-şi agitau de mama focului căpuşnetele pletoase. Având numai un singur album, trupa a cam terminat de cântat după vreo 20 de minute, aşa că am tăiat-o afară să fac trei chestii, dacă nu, patru: pipilică, să las geaca grea, rocărească, la garderobă, să-mi trag un tricou Kreator, că n-aveam la colecţie, şi să cumpăr albumul nemţilor din deschidere.












Am terminat cele patru operaţii cu puţin înainte de a urca pe scenă cei 7 elveţieni de la Eluveitie: un vocal semi-chel, dar cu păr lung şi "încodiţat" de la jumătatea din spate a capului, care, ocazional, băga la cobză şi fluier, două chitări, un bass, tobele, care este, şi două duduiţe, una cu o vioară electrică, iar cealaltă, cu un fel de flaşnetă, despre care aveam să aflu că este un instrument complicat cu coarde, manivelă şi claviatură (pentru curioşi, îi zice "hurdy gurdy"). Mai trebuia să vină unu' cu un cimpoi, da' am fost anunţaţi de solist, că ăla are motive personale şi nu ne va onora cu cimpoiu'. Ei cică sunt trupă de folk, celtic şi melodic death metal. Sunau drăguţ, nu zic, abordând un fel de muzici din "Stăpânul inelelor", cu voce desprinsă din Mordor. M-a distrat rău fetiţa cu flaşneta, cum băga ea la manivelă când ăştilalţi se încingeau şi dădeau din capete şi plete. Interesant, am bifat-o ca pe o experienţă inedită. Oricum, o mare parte din rocărimea ce mă înconjura se părea că avea habar de ce cântau compatrioţii lui Milka.












Caliban a intrat din prima pe felie, cu chitări dure şi ritmuri înnebunitoare. Băieţii au cântat într-un mare fel, cu poftă, agitându-se perpetuu pe scena relativ mică. De extrem calibru şi carismă mi s-a părut solistul, care s-a aruncat în mulţime şi s-a lăsat purtat pe braţe, a mulţumit pentru atmosfera din sală după fiecare melodie şi a stat aproape tot timpul în contact cu rocăreii înnebuniţi din faţa scenei, împrumutându-le microfonul pentru oareşce vocalize drăceşti. Vreo 40 de minute, cât a ţinut recitalul, audienţa a dat spectacol adevărat, cu tot ce se poate: aruncarea rocărului pe scenă, trimiterea rocărului înapoi, în mulţime (asta o făceau badigarzii, care, fie vorba între noi, au fost cei mai toleranţi din tot ce-am văzut pe la concerte, Cosepa, cred că se numeau), purtarea rocărului pe braţe, prin toată sala, scăparea rocărului de pe braţe, în cap, împărţirea sălii în două, apoi împreunarea violentă a părţilor, moshpit perpetuu şi alte ocupaţiuni rocăreşti. Frumos, energic, nu încercaţi acasă. "Calibanii" s-au simţit excelent, s-a văzut cu ochiul liber, şi parcă nu se mai dădeau plecaţi. A fost un show extrem de violent, dar frumos (paradoxal, nu?) în ciuda sunetul de căcat, pe alocuri, şi a fumului excesiv, tot pe alocuri.












Trupa lui Mille Petrozza, cea care dă clasă în thrashul german, şi nu numai, de aproape trei decenii, a demonstrat că în metal există tinereţe fără bătrâneţe şi chiar viaţă perpetuă. Mi-e greu să cred că un rocker adevărat va uita, măcar pentru viaţa asta, ce înseamnă Kreator.
O proiecţie pe un mare ecran anunţa noul album, lansat în a doua jumătate a lunii ianuarie 2009, iar băieţii şi-au făcut intrarea direct pe "Hordes of Chaos", piesa titlu a proaspătului material. Profesionişti absoluţi, fiecare şi-a executat perfect partitura, cu o dăruire, energie şi prospeţime, de parcă erau debutanţi.
Ca şi Sepultura, aflaţi la a treia înfăţişare în Romania, eu savurându-i şi în decembrie 2003, la Polivalentă, veteranii thrashului nemţesc au băgat numai piese una şi una, fix pe sufleteţelul meu metalifer: "Extreme aggression" (de pe albumul omonim din 1989), "Phobia" (Outcast - 1997), "Destroy what destroys you" (Hordes of Chaos - 2009), "Pleasure to kill (albumul omonim - 1986), "People of the lie" şi "Coma of souls" (Coma of souls - 1990), "Violent revolution" (omonim - 2001), "Betrayer" (Extreme aggression - 1989), "Enemy of God" (albumul omonim din 2005).

Sunetul n-a fost cine ştie ce, ba, chiar a murit şi microfonul lui Mille pe vreo două bucăţi, dar atmosfera şi faptul că băieţii au cântat cu sufletul, înainte de toate, a meritat din plin să-i văd.
În mare formă mi s-a părut Ventor (Jürgen Reil), tobarul, care a pornit alături de Mille, acum 27 de ani: extrem rapid, neobosit, precis şi mi-a dat senzaţia că are prea puţine chestii în care să bată. O mare plăcere mi-a produs revederea chitaristului de profund rafinament Sami Yli-Sirniö, muzicianul pe care Mille l-a cooptat în 2001 şi care a marcat renaşterea Kreator.
Show-ul s-a încheiat exploziv cu moshing şi alte alea în acordurile ultra-rapide ale "Flag of hate" şi "Tormentor" (Endless pain - 1985).
În cele 30 de minute cât am stat la coadă să-mi recuperez geaca, am avut ocazia să-mi răspândesc plăcerea în tot corpul, retrăind momentele sublime din sală. Când să plec, am dat de gaşca de la Emergency Gate, foarte zâmbitori, amabili şi fericiţi că le cumpărase cineva albumul. Evident, i-am pus să-mi semneze discul.
Nu vă mai zic decât ce v-am zis şi la Sepultura: e din ce în ce mai bine!
PS: De data asta n-am mai uitat aparatul foto...












duminică, 8 februarie 2009

Um, dois, um-dois-três: SEPULTURAAA!!!

De-abia ce m-am întors de la Polivalentă, unde a avut loc concertul de promovare al ultimului album Sepultura. Sunt fericit...
Asta fu cam a treia vizită a tătuţilor thrash-ului sud-american, eu văzându-i prima oară acum 6 ani fără câteva luni, care vasăzică prin 2003, la Arenele Romane.

Noi n-avem în ţara asta o sală capabilă să susţină concerte metalice, dar ai noştri organizatori se încăpăţânează să arunce trupe deosebit de grele, ca Sepultura, într-o sală de sport, ca Polivalenta. În mod clar se auzea mai bine pe hol, acolo unde se vindea bere, suc, cd-uri şi tricouri. Important este că, ştiind piesele favorite, aveam habar şi despre ce se cânta pe scenă.

Dacă în urmă cu 6 ani, Arenele gemeau de popor, acuma, pe terenul de sport al Sălii, se strânseseră câteva sute de rocăraşi, iar prin tribune mai găseai vreo două sute. Dar, la un concert metal, niciodată nu contează cantitatea de auditoriu, ci calitatea lui. Şi nici de această dată, mica, dar vioaia masă de rockeri nu a dezamăgit: moshing, viermuială şi pogo ca la balamuc, ba chiar şi ceva crowd surfing.

Am nimerit (fii-mea şi moa), cam pe la jumătatea concertului (orele 22:30), şi se cântau aiureli de-ale lui Kisser (Andreas Kisser - chitaristul şi liderul grupului, după plecarea lui Max Cavalera la sfârşitul anului 1996). Pentru mine, personal, Sepultura s-a cam terminat de când a venit negrul ăla urât şi uriaş (Derrick Green), cu voce desprinsă din tenebrele iadului. Prin urmare, gust cu mare drag perioada dintre "Schizophrenia" şi "Roots", cu apogeul absolut "Beneath the remains", album de mare inspiraţie, virtuozitate şi forţă, neegalat şi neegalabil de nici o "sepultură" ce va să vină. Aşa că, în timp ce se derula o chestie de pe "Dante XXI" (2005), parcă, ne-am aşezat, cuminţi, în sală. Fii-mea era pe deplin fascinată de spectacolul de lumini, fum, rockerii ce dădeau din plete, decibelii ce ne copleşeau fiinţele, dar, mai ales, de statura impunătoare şi vocea lui Derrick Green ("Tati, de ce dracu' e ăla cu microfonu' aşa de urât?", ţipa ea la mine. "Era mai mişto solistu' dinaintea lui, să ştii", îi întorceam eu ţiparea) aşa că, nu ne-a rămas decât să ne bucurăm de spectacolul oferit de cei patru prestatori de "thrash metal intelligent", cum îşi descriu ei stilul.

Aşa cum bănuiam, a fost un show pe cinste, dacă nu ca anvergură, măcar, din plin, ca atmosferă şi forţă degajată. Parcă ştia nentu' Kisser că venisem io, ăla din vechea gardă, pentru că a decretat subit şi brusc, că ar dori nişte cântări de pe vremuri. Iar peste mine a năvălit sublimul: "Dead embryonic cells" (Arise - 1991), "Troops of doom" (Morbid visions - 1986), "Escape to the void" (o mare raritate pentru concerte, de pe primul album Sepultura ascultat de mine, Schizophrenia - 1987), "Mass hypnosis" şi, piesa pe care eu o iubesc cel mai mult din repertoriul trupei, "Inner Self" (Beneath the remains - 1989), "Refuse/Resist" şi "Teritorry" (Chaos A.D. - 1993), "Arise" (Arise - 1991). Seara de metal pur s-a consumat în ritmurile înnebunitoare ale superpiesei dărâmătoare de ziduri, "Roots" (Roots -1996, ultimul album cu Max Cavalera).

Să vă mai povestesc că a fost pentru a doua oară în viaţă când am TRĂIT pe viu "Inner Self" şi "Roots"? Să vă mai spun că a fost primul nostru concert (fii-mea şi io)? Să vă mai subliniez că mititica s-a transpus în atmosferă, a dat din cap și din mânuțe, s-a simţit extraordinar, dar că, mai ales, favoriţii ei de până în acel moment, Tokio Hotel, au căzut, cel puţin pe locul secund, în favoarea celor de la Sepultura? "Tati, ăsta a fost cel mai tare concert de rocări la care am fost!" "Păi, ai mai fost la vreun concert de rocări?" "Nu, da' ăsta a fost cel mai tare! Sepultura rocks, tati!" Pot să nu-i dau dreptate? Eu, la anii ei, împreună cu băieţii din Coastă (un cartier din Nehoiu), căutam caprele lu' mamaie, rătăcite prin pădure... Pe vremea aia "mamaie's capra rocks", he-he!
Închei cu o mare, mare bucurie în suflet şi vă zic: metalu' nu moare, nici nu se predă!

joi, 5 februarie 2009

Vrei să fii original de Sf. Valentin? Ia d-aci!

În timp ce băgam respectivele mere cu scorţişoară la cuptor, Păfurişa mă face atent despre un anume site doldora de idei care mai de care mai tăricene în materie de dovedit "numa' ubira" lu' "Tzompee", "Peesy doolcik" sau "Iepurash mik shi poofos". Au urmat minute bune de râs şi de minunări despre cât de inventivi poa' să fie specia omului care este. Să vă dau câteva exemple de cadouri, pe capitole de urmărit:

Pentru ELE, alea mai tinere

Se detaşează net pisica cu coadă antigravitaţională, "hendmeid" din material "type" izmenele lu' tataie, pe care nu înşiri covrigei "preţelşi" ci, stimaţi televizionauţi, ineluşe dă bebeluşe! Credeam că nu poate fi ceva mai tare, dar, a venit vârtos din urmă, dispozitivul reglabil (da?) de întărit bucile pe exterior sau prostate ori vagine, pe interior. Asta ori la bărbaţi, ori la femei, că sunt puţin amestecate la prezentarea produsului care, culmea! Este căptuşit cu material anti-lovire, he-he-he! Să-mi cadă muşchiu', de nu! Poza spune tot!

Pentru EI, bărbaţii
Numai două chestii mi-au atras atenţia: brăţara magnetică (cu tăviţă de 7 centimetri!!!) pentru adunat căcaţi metalici sau metalizaţi şi pixu' "unu' în unşpe" sau "invers", nu mai ştiu. Cum puii mei, ca să nu zic "poola mea", să porţi pe mână o tavă de 7 centimetri? Păi, la mine, fire fină, până la cot am 10, cum dracu' să port tăviţa magnetică pă mână? Să dea boala, aş lua-o numa' ca s-o ataşez de antebraţ şi să bag moda-n pizdulicilii şi cocalarii de la Bamboo şi Turabo! Odată apar cu magneto-tăvoiu', îi mai frig freo două chei dă la casă, un ciocan dă şniţele, o juma' dă set de agrafe de birou, trei şaibe dă Matiz şi vreo două monezi, aşa, la 'şto, dă 10 bani, că alea ţine pă magnete, şi să vezi ce se umple Bucureştiul de brăţări feişiăn! Sau, mai mişto, îmi împrăştii în magnetu' tăvii pixu' cu unşpe operaţii: taie lemne, bate cuie, foote-n cur şi dă la mooie! Ha?

Pentru ELE şi EI, ăi mai duşi cu vârsta
Aicea, dragii moşului, m-a dat pe spate "găinuşea" metalică, deosebit de utilă pentru a fi solosită ca şi carton de ouă, aparat de filtrat flocii sau, băgată în priză, ca clocitoare ori reşou "Salvador Dali" cu creastă roşie.
Pe locul doi, în preferinţele personale, s-a băgat bastonul telescopic cu lanternă în cap. Acuma, depinde unde vrea tataele sau mamaiele să "aive" lumina: dacă vrea să-şi vadă palmele, ţin bastonul cu lanterna în mână, dacă vrea să vadă pe jos, îl ţin invers, cu lanterna pe sol. Oricum, cine-l cumpără, se va îngriji şi de bietul posesor, măcar să-i ungă telescopu' şi să-i schimbe bateriile la capu' bastonului.
Pe ultimul loc, dar de fapt e primul, că am lăsat la urmă ce-i mai bun, se situează cea mai tare invenţie pentru babele dependente de seriale, telenovele şi alte căcaturi româneşti de pe "Acasă" şi aiurea: plapuma cu suport de telecomenzi! M-am căcat pe mine de râs când am citit, dar şi de faptul că Păfurişa chiar se gândea că i-ar fi util un marsupiu telecomandat la pilotă, deoarece mereu se trezeşte cu telecomanda în cele mai neaşteptate poziţii şi locaţii pe sub trupul ei firav. Vă las pe voi să vă delectaţi, că şi aici poza e de mare valoare, hi-he-hă!

Pentru TOATE SEXELE, şi ălea tari şi ălea mai moiuţe
Pe locul aleator, hai să-l luăm primu', întâlnim "storcătorul de muci", adică vezi aci. În imagine dă un tub, da' io cred că e bun şi pentru ăia care nu pot să şi-o scuture eficient, s-o stoarcă bine înainte de a o băga la loc. Şi cred că merge şi la femei...
Alt produs de mare viitor, cre' că e prăjitoru' de franzele FM. În timp ce face "cling!", gata pâinica, s-apucă de cântă şi radioul, pe "efemu'" unde vrei tu, pe postu' preferat. Am rămas prostit de idee, sincer, mai aştept un desfăcător de conserve cu girofar sau mai ştiu eu ce bătător de ouă cu plasmă, ca în timp ce faci maioneza, să te uiţi şi la serialul-manea "Regina" sau "Duminica în familie".
Ultimile două poziţii le-am rezervat pentru nebunii, hi-hi-hi!
Penultima este ocupată de... staţi să mă arunc cu pupila pe cutie... "Tanga comestible de gominola sabor". Nu ştiu ce înseamnă, da' am înţeles că ELE trebe să ne extragă "tanga comestible" ăştia cu gura, he-he! Aşa zice şi pe instrucţiuni, parol!
Ultimul subiect al discuţiei de faţă aparţine doamnelor şi domnişoarelor, de toate vârstele şi dimensiunile, şi este reprezentat de vibratorul-breloc, care poate fi folosit oricând, oriunde, şi oricât. Mă rog, oricât ţine bateria, că e d-aia mică, de ceas de mână. Avantaje nete: e mov, odată cu brelocu', aveţi şi vibratoru' dătător de trebi, precum şi CINCI capete interschimbabile, e-adevărat, mici, dar decât deloc?

O gamă întreagă de chestii haioase, ciudate, frumoase, găsiţi aici. Noi ne-am distrat copios. Enjoy!

luni, 2 februarie 2009

Cum arată viitorul meu financiar privit în cafea

Cum mă mânca criza-n cur, alaltăieri mi-am luat inima-n dinţi şi am purces la celebra ghicitoare Franzela, adevărata verişoară a Robinetei, sora bună a vrăjitoarei Cascheta din Prelungirea Ghencii. Aşaaa...
Ca să n-o mai lungesc fără rost, că tot aia rezultă, am rugat-o pe distinsa cititoare în viitor să-mi arunce-n faţă adevărul pe care-l citea ea într-o ceaşcă de cafea aburindă. Întrebată fiind de mine, printre altele, "stimato Franzelo, mi se vor îmbunătăţi finanţele şi cu cât?", ea a clipit scurt şi mi-a ciripit: "Fumosule-chiparosule, cafiaua ta hâmi harată că ho să primeşti la salariu' fix cât hai primit hanu' trecut, hacu' doi ani şi până hacuma!". Şi mi-a arătat ceaşca, a cărei imagine v-o împărtăşesc şi vouă mai jos.















Hacuma, dilema e: oare o să mai primesc una, ca să am două, sau e vorba de gust?

duminică, 1 februarie 2009

Lucruri simple

Te scoli în dimineaţa devreme a unei sâmbete mohorâte, ori duminici de acelaşi soi.
Te dai uşor din pat, să n-o trezeşti. Priveşti chipul care-ţi întregeşte tabloul existenţei şi mai că-ţi vine să-l săruţi, dar te abţii. Cu greu te abţii...
Cauţi papucii şi, evident, unul e de negăsit. Iar dai vina pe ea, numai ea e sursa dezordinii din ordinea ta.
O porneşti tiptil către baie. În timp ce scârţâie groaznic o bucată de podea, chinuită de kilogramele pe care le-ai acumulat în ultimile două luni, cu toate că ai jurat s-o dai pe regimul călugărilor de la Agapia, te împiedici şi de papucul lipsă la apel.
După matinala curăţenie trupească, te îndrepţi vertiginos, dar discret, către aragaz şi porneşti cuptorul. Închizi uşor uşa la bucătărie şi ungi balamaua rebelă, care-i gata să-ţi strice surpriza, cu puţin ulei de floarea soarelui.
Tai câteva, vreo 3-4-5-6, felii subţiri de pâine, depinde, dacă te pui şi tu la socoteală. Le aranjezi frumos pe o tavă, precum soldăţeii la inspecţia de dimineaţă, şi le vâri în cuptorul încins. Ca să nu simţi că te plictiseşti, pui nişte apă la fiert, în vederea realizării unui ceai adevărat (luat acum ceva vreme de la ceainăria din Cotroceni, vis-a-vis de Băsescu), ca pe vremuri, în ibric şi cănuţe de lut.
Aroma de pâine prăjită inundă mica bucătărie. Iei feliuţele rumene, le ungi cu unt, apoi presari puţină sare peste şi le aşezi frumos pe o farfurioară. Ceaiul e tocmai gata şi se împrieteneşte cu izul de pâine proaspăt-crocantă şi îmbălsămată cu unt topit.
Ziua încă nu şi-a intrat în drepturi.
Feliuţele de pâine, ceşcuţa cu ceai şi o candelă aromată le aranjezi pe o tăviţă, apoi, cu tiptilul pe tine, te duci şi le aşezi lângă ea, pe pat. În câteva minute îţi va zâmbi aşa cum numai ea ştie. Îi vei savura fiecare "cranţ!" de pâine sau sorbitură de ceai, luminate de flăcăruia veselă a candelei. Şi veţi dori să rămâneţi ancoraţi pentru totdeauna în acele momente, când zorii abia se nasc...