După încă patru ani

M-am spart în zece, cinşpe, de râs, când m-a chemat Păfurişa în bucătărie (acolo e locul ei de lucru la calculator, he-he!) să-mi arate o reclamă, o ultimă reclamă la votare. Citez:
"Când te întorci de la ski, vei găsi un impozit de 40%, în loc de 16%. Dacă nu te duci la vot, votezi PSD. PSD te vrea (s)chior, nu alegător!"
Nu schiez şi nici nu vreau să dansez pentru chiria mărită a lui Geoană. Aşa că, o să mă fac alegător. Din nou...

Evadarea 2

Muzeul Naţional de Geologie

Încă de la ultima incursiune la Antipa, ne propusesem să facem o vizită Muzeului de Geologie.

"Ce dracu' să vezi? Nişte pietre pe pereţi!", pot spune marea majoritate a cetăţenilor. Ei, bine, pe lângă faptul că muzeul este găzduit de o superbă clădire construită pe la începutul secolului trecut în stil neobrâncovenesc, anume, cea a Institutului Geologic, colecţiile din sălile de prezentare îţi taie, pe alocuri, respiraţia în etalarea formelor şi culorilor.

Am plătit derizoriul preţ de 6 lei (adult) şi 3 lei (copil), apoi am trecut la vizitarea sălilor de la etaj ocazie cu care ne-am plimbat prin toate erele geologice ale planetei şi ale neasemuitei noastre patrii. Ba, am descoperit şi capul unui elefant care-şi făcea de lucru, acum vreun milion şi ceva de ani, pe lângă Bucureşti, cică. Urmaşii lui se văd şi în ziua de azi, mai ales prin zona paleopolitică.

Aveam pe vremuri un amic, care făcea Geologia, şi nu puteam să-mi imaginez de ce ne tot bătea la cap cum că facultatea lui este cea mai grea de pe planetă. Ei, bine, aflaţi că fiecare pietricică expusă are denumirea ei proprie şi, nu mică mi-a fost mirarea cînd am încercat să le socotesc la număr, dar le-am pierdut şirul după primele trei săli. Aveam să aflu că sunt cunoscute câteva mii de minerale, iar fiecare piatră (rocă) este, de obicei, o combinaţie de cel puţin două minerale.

Piesa de rezistenţă a muzeului rămâne, în opinia mea, aşa numita "Sală de colecţiuni", unde se pot admira "florile de mină". Dacă cineva are vreun dubiu, apăi dacă vede ce poate să facă natura, singurul sculptor, pictor, arhitect perfect, din nişte cristale de ce-or fi ele, îşi va da seama cât de jalnici imitatori sunt oamenii.

Minus: expoziţia de mulaje americane de la etaj, pentru care am plătit separat încă 3 lei de persoană. Nu banu' a fost problema, ci faptul că fiecare fosilă prezentată era, de fapt, din fibră de sticlă, acoperită cu ceva cauciuce colorate.
Haios: într-un colţ dintr-o sală de la etaj, erau expuşi "compuşii biogeni", cei care ne fac, la propriu, să ne pişăm pe noi de durere!



Parcul Kiseleff, pe partea cu Muzeul de Geologie

După incursiunea la muzeu, am tras o gură de aer proaspăt şi rece în parcul aflat în imediata vecinătate.
Cu toate că sunt în Bucureşti de câţiva ani buni, aproape 20 (Pfoaaa! Ce trece vremea!), nu pusesem nicicând piciorul în minunatul colţ de paradis. Locaţia dăinuie de mai bine de un secol şi jumătate, de pe vremea principelui Gheorghe Bibescu, dar, bineînţeles că n-a rămas ca pe vremea aia. Totuşi, iarba de calitate, rondurile de flori, deluşoarele, copăceii scuturaţi parţial de rugină, iedera de pe copăcei, lăculetele, acum secat, băncuţele nerupte, aleile "dăluite", au fost suficiente pentru fiică-mea, care, scăpată în natură, a vrut musai să jucăm "v-aţi ascunselea". O să încercăm chestia asta şi în anotimpurile mai calde, pentru că n-am rezistat s-o caut decât vreo 10 minute. Cu greu am convins-o că merită să aşteptăm temperaturile peste douăjdegrade ca să mergem mai în adânc, către locurile de joacă ce se profilau către nordul parcului.

Bucurie: pentru 10 minute, toată bucata de verdeaţă de lângă muzeu a fost a noastră.
Grotesc: "Coloana lui Bolborea", zis şi Monumentul Infanteriei Române, o chestie inutilă şi cu mari conotaţii horror. Monumentul s-a ridicat pe locul unde fusese, pe vremea Mareşalului Antonescu, un altul, al lui Ion Jalea, dar Hitler s-a ţinut de capul Mareşalului până ce acesta l-a şters de pe faţa parcului. Cică, printre personajele mutilate, surprinse în bronzul veşnic, s-ar afla doi generali vii, ba, chiar şi fiul "artistului". A fost util pentru jocul cu fiică-mea, deoarece respectivii copaci erau prea firavi pentru a-mi ascunde trupul atletic.:D

Ispita lui Armin van Buuren

În urmă cu vreo... hai, să zic, trei săptămâni, maxim, o lună, auzeam pe la radio o piesă frumuşică, "In and out of love" semnată de nen'tu van Buuren, olandezu' ăla care s-a scos ca DJ-ul planetei pe ultimii doi ani. "Bă", zic, "vocea tipei îmi pare extrem de cunoscută!" Cum la radio se zicea numai de Armin van Buuren, când am văzut un crâmpei de clip al piesei cu pricina, m-am elucidat pe loc: vocea era, aşa cum bănuiam, a frumoasei conaţionale a lui van Buuren, Sharon den Adel. Eeeee, păi, puştimea şi nenii consumatori de "trance" ştiu numa' de DJ-ul minune şi habar nu au cine-i Sharon, probabil zic că e una cele câteva tanti cu care a mai colaborat Armin, vezi Nadia Ali, Susana sau Jacqueline Govaert.

Aşa că, fraţii moşului (numai pentru cei nepregătiţi pe tărâmuri metalice), vă povestesc că frumuseţea din clipul lui Armin este cea care a format în 1996, împreună cu pretenarul ei, chitaristul Robert Westerholt, trupa de simfonic-gotic-metal Within Temptation. Vă sună familiar? Dacă nu, aflaţi că e cea mai cunoscută trupă olandeză de metale (olandezii i-au mai dat şi pe extremii Pestilence, God Dethroned, Gorefest, Legion Of The Damned, Sinister sau alte două "simfonice", care-mi vin în minte, Epica şi After Forever) şi cântă ceva foarte apropiat de mult mai cunoscuţii finlandezi de la Nightwish sau aproximativ ca americanii de la Evanescence sau italienii Lacuna Coil. Asta, aşa, ca puncte de reper.

Concertele Within Temptation sunt de mare spectacol, iar cei care i-au văzut la Sibiu anul trecut sunt convins că au rămas cu amintiri adevărate. Vocea dumnezeiască a fetei combinată cu chitara dură, decorurile fastuoase şi inspiratele combinaţii de lumini, fac ca fiecare apariţie a lor să rămână pe creier, în zona apropiată de cea a orgasmului.
Aştept cu mare interes următorul album şi sper că fetiţa nu va pleca din trupă aşa cum a făcut Tarja Turunen de la Nightwish. Ar fi mare păcat.

Exemplul de mai jos se numeşte "What have you done", de pe albumul "Heart of everything" - 2007, în duet cu Keith Caputo, formatorul mai violentei trupe "Life Of Agony".

Foote-m-aş pă compania voastră!

Nu vroiam să mai scriu nimic despre căcampania expectorală, da' nu pot să mă abţin.
Apropo de ce ziceam în urmă cu câteva zile despre "anti-coasterul" PNL-PD, astăzi, pe drumul de întoarcere de la Constanţa, pe la jumătatea lu' A2 (aia "a Soarelui", pentru cei care nu-s familiarizaţi cu cele două mari şi late prescurtări de autostrăzi româneşti), se întâmpla un mare panou înfăţişând un nene cu cască de protecţie care bătea obrazu' la trecători şi zicea: "În 4 ani de guvernare PNL-PD, doar 5 km de autostradă. Ruşine PNL-PD!".

Aproape de intrarea în Bucureşti, ochiu' mi-a zburat pe deasupra volanului către un alt panou înfăţişând "un bade" (un ţăran, care vasăzică) ce bătea şi el şoriciu' (deduc că vorbiseră între ei sau erau de-acelaşi sânge roşu), zicând ceva de rău de PNL-PD şi de agricultură, încheind cu clasicul "Ruşine PNL-PD!".

Pe lângă toate celelalte sloganuri de pe stâlpi, pereţi, maşini, pixuri, fluturaşi, blocuri, canale şi TV, adaug cuvintele unui nene cu bască şi o ţigare-n colţu' gurii, care, la viaţa lui a avut mai mult treabă cu munca adevărată decât cu politica, darmite cu termenii vehiculaţi în atari situaţii, frământând între deşte un bileţel roşu (ăla cu meriţi pensie mai bună), cules de pe ştergătorul Daciei de treij' de ani, luată cu librete CEC: "Băga-mi-aş poola-n în compania voastră, dă 'oţi!". Şi care sunt, fără echivoc, şi cuvintele mele.

Mâna lungă a PSDPC-ului

Găsit pe birou, azi dimineaţă, un anti-coaster .

Îl iau spre folosinţă pentru următorii patru ani după care, probabil, tabloul de promoţie "D.A." se va transforma în imaginea altei simbioze politice, la fel de câştigătoare pentru noi.

Industria auto moare, dar nu se predă

Directorii de la Ford, GM, Chrysler şi alţii ca ei, s-au dus cu jalba în proţapul salvării pe colina Capitoliului american. O singura întrebare, care s-a dovedit a fi retorică, m-a umflat de râs şi a redat încă o dată, dacă mai era nevoie, cum e păcălită pulimea să plătească greşelile şi luxul şmecherilor din lumea de deasupra. Întrebarea suna aşa: "Să ridice mâna cei care au venit aici cu curse regulate". Pauză... La care nenea senatorul întrebător şi-a dat singur şi răspunsul: "Rog să se consemneze că nu a ridicat nimeni mâna". Boşii auto mai speră ajutor de 4 miliarde lunar de la guvern. O să fie America aşa cum zicea nen'tu Pavel Coruţ, care-şi mai aduce aminte de personaj, când 30000 de dolari vor valura fix un leu!

Dincolo de Atlantic, un nene din Anglia a descoperit secretul ieşirii din nevânzarea de maşini: a dat şfară în insulă că, la fiecare maşină cumpărată, va mai da una. Vă daţi seama că şi-a epuizat stocul! Pe când chestia asta la samsarii auto-htoni? Cumperi, par egzample, o maşină de mare agilitate, să zicem... Matiz, şi primeşti, total gratuit, un Audi A6 Allroad sau un Volvo C70, baremi. Corect?

Şi ultima chestiune: acu' vreo două zile, cam spre luni, aşa, un pretenar şi-a tras maşina visurilor sale, un Opel Astra Clasic. Acu' vreun an era fan Daewoo, dar renunţase la idee, că au dat ăştia cu ochii oblici faliment. La o zi după ce şi-a tras maşina, în timp ce-şi lăuda dotările, antifonările şi mă compătimea pentru Matizelul personal (Ce te faci, bă, tu cu De-uu, că e istorie! De un' mai iei piese pentru o maşină a cărei firmă e falimentată?), numa ce-mi pică pe internet ştirea că Opel alunecă vertiginos pe aceeaşi potecă pe care s-a dus şi Daewoo. Acuma caută să-şi vândă Opelul şi să-şi ia Sandero, că "astea e noi, nu dă Dacia faliment cu ele". Îl sun mâine să-i zic că am auzit că la Mioveni se întrevede un concediu de vreo trei săptămâni...

Wireless, către Dumnezeu

Unii au descoperit şi altă metodă de a ajunge în Rai: online!



P.S. (adică "post scriptum", nu "prea-sfinţia"): Reclama din imagine a fost imortalizată în toaleta unui club de pe partea cu "Semănătoarea", îmi scapă numele.

Reclame de căcat în campanie (sau invers)

Încă nişte treburi pe care nu aş dori să le mai văd (nu merge cu shimbă canalu', că e pe toate):

- noua reclamă la Altex, cu nebunu’ care vrea să-şi facă fermă de prepeliţe dintr-un ou şi livadă din sâmburii de la un măr. Cine dracu’ le dă bani, fraţilor?

- reclama la „Noua Frutia” de la „noul Europiăn Drincs”, cu portocalele mutante care văd pentru prima oară frumuseţile României: Drachiula, Daţia, Med-zidia, Oina! Care coaja mă-sii e morala transmisă? Că dacă te întreabă două citrice îndelung iradiate care-i sportul naţional, le iei la omor cu bâta?

- inspirata reclamă la maşina de spălat vase Bosch. Zice vocea din spatele camerei de filmat (citez din memoria de lungă durată): „Nu spăla vasele cu mâna, nu eşti maşină de spălat vase, eşti femeie!”. Sclipindu-i becu’ dintre neuroni, femela oropsită zice cu revoltă: „Nu mai vreau sa fiu sclava chiuvetei, sunt femeie...” Care vasăzică, care nu aveţi Bosch de lins farfurii prin casă, sunteţi vajnici posesori de sclave. Important e să ştie şi ele, he-he!

- rămânând pe acelaşi portativ, supun atenţiei altă stupizenie de profund impact emoţional, de astă dată cu familia Adamescu, referitor la detergentul de vase zis „Fairy”. Conform acestui clip publicitar, ştiaţi voi că ăştia de la Procter au făcut detergent de vase pentru iarnă? Hait!

- în această perioadă, electorală, adică, nu putea să lipsească şi reclama cu iz de că..cao PSD-PC de pe Antena 1, că acolo m-am înţepenit când scriam astea. Primo: o sală mare cu Geoană (a sosit momentul să vă dăm nu ştiu cum şi nu ştiu ce, cre’ că tot chestia aia care au tot dat-o şi pe vremea lu’ Iliescu), Vanghelie (să oprim privatizarea cercetării şi alte aberaţiuni pe teme bâlbâistice), alţii, Năstase (cel mai înalt dintre ei) şi o tanti albă în cap. Secundo: Daniela Popa (asta era „tanti albă” din „Primo”, însăşi preşedinta lu’ Voiculescu) candidata combinaţiei PSD-PC în colegiul „icşpe” a stat de vorbă cu nişte disperaţi care trebuiau să-şi facă poze cu ea, pentru că nu o vor mai vedea vreodată prin pieţe. Poate peste alţi 4 ani. Terţo: o ştire cu iz de anonimat în ceea ce priveşte personajele. Un cort al unui candidat PSD-PC a fost tăiat, s-au furat materiale promoţionale (ce spanaci? Fluturaşi şi poze cu Buhăilă?) etc.etc. Mai spre finală, se iveşte şi o poză cu candidatul respectiv, apoi i se spune şi numele: Dan Voiculescu. Fir-aţi ai drecu’ cu ei cu tot!

- mă rupe vrăjitoarea ştampilată cu „Garantat Onţanu”, care se afişează pe nişte bannere de prin Lacul Tei şi împrejurimi. Muaaaaa, numa’ când o văd cu degetu’ că arată către mine şi cu făţăul ăla de făcător de vudu, mi se strânge votu’n mine, zău aşa! Nea Geoană, unde le găseşti, bre? Am înţeles că fetele de acţiune nu-ţi plac (Ana Birchall îşi face campania prin State, să nu mai zici că-şi dă oralu’ prin SUV-uri, în România), da’ tanti asta cu faţă de gardiană la pârnaia feministă, sigur se asortează cu ciuma aia a lu’ Voiculescu. Şi apăru încă un exemplu că cine se aseamănă, candidează împreună.

Dispariţia din cotidian

Zilnic mă minunez de câte văd în treimea de oră pe care o parcurg pe jos, ca să ajung la servici. De fapt, două treimi, una la dus, iar alta, la întoarcere.
Tot zilnic (nu că aş suferi de pesimism cronic, nici vorbă!) mă scârbesc şi mă adâncesc în oroarea pe care o am faţă de manifestările unor persoaje umanoide din ce în ce mai străine mie.
Totuşi, din când în când, hazardul mă salvează, aducându-mi în faţa ochilor rânduri care mă fac să încerc să văd, să aud, să simt, să înghit altfel realitatea năucitoare care mă împresoară.

Avem timp
de Octavian Paler

Avem timp pentru toate.
Să dormim, să alergăm în dreapta şi-n stânga,
să regretăm c-am greşit şi să greşim din nou,
să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine,
avem timp să citim şi să scriem,
să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,
avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm,
avem timp să ne facem iluzii şi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu.

Avem timp pentru ambiţii şi boli,
să învinovăţim destinul şi amănuntele,
avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp să ne-alungăm întrebările, să amânăm răspunsurile,
avem timp să sfărâmăm un vis şi să-l reinventăm,
avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,
avem timp să primim lecţii şi să le uităm după-aceea,
avem timp să primim daruri şi să nu le-nţelegem.

Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru puţină tandreţe.
Când să facem şi asta - murim.
Am învăţat unele lucruri în viaţă pe care vi le împărtăşesc şi vouă.
Am învăţat că nu poţi face pe cineva să te iubească
Tot ce poţi face este să fii o persoană iubită.
Restul... depinde de ceilalţi.

Am învăţat că oricât mi-ar păsa mie
Altora s-ar putea să nu le pese.
Am învăţat că durează ani să câştigi încredere
Şi că doar în câteva secunde poţi să o pierzi.
Am învăţat că nu contează CE ai în viaţă,
Ci PE CINE ai.

Am învăţat că te descurci şi ţi-e de folos farmecul circa 15 minute
După aceea, însă, ar fi bine să ştii ceva.
Am învăţat că nu trebuie să te compari cu ceea ce pot alţii mai bine să facă,
Ci cu ceea ce poţi tu să faci.
Am învăţat că nu contează ce li se întâmplă oamenilor,
Ci contează ceea ce pot eu să fac pentru a rezolva.
Am învăţat că oricum ai tăia
Orice lucru are două feţe.

Am învăţat că trebuie să te desparţi de cei dragi cu cuvinte calde
S-ar putea să fie ultima oară când îi vezi.
Am învăţat că poţi continua încă mult timp
După ce ai spus că nu mai poţi.
Am învăţat că eroi sunt cei care fac ce trebuie, când trebuie,
Indiferent de consecinţe.

Am învăţat că sunt oameni care te iubesc,
Dar nu ştiu s-o arate.
Am învăţat că atunci când sunt supărat am DREPTUL să fiu supărat,
Dar nu am dreptul să fiu şi rău.
Am învăţat că prietenia adevărată continuă să existe chiar şi la distanţă,
Iar asta este valabil şi pentru iubirea adevărată.

Am învăţat că, dacă cineva nu te iubeşte cum ai vrea tu,
Nu înseamnă că nu te iubeşte din tot sufletul.
Am învăţat că indiferent cât de bun îţi este un prieten,
Oricum te va răni din când în când,
Iar tu trebuie să-l ierţi pentru asta.
Am învăţat că nu este întotdeauna de ajuns să fii iertat de alţii,
Câteodată trebuie să înveţi să te ierţi pe tine însuţi.

Am învăţat că indiferent cât de mult suferi,
Lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta.
Am învăţat că trecutul şi circumstanţele ţi-ar putea influenţa personalitatea,
Dar că TU eşti responsabil pentru ceea ce devii.
Am învăţat că, dacă doi oameni se ceartă, nu înseamnă că nu se iubesc
Şi nici faptul că nu se ceartă nu dovedeste că se iubesc.

Am învăţat că uneori trebuie să pui persoana pe primul loc
Şi nu faptele sale.
Am învăţat că doi oameni pot privi acelaşi lucru
Şi pot vedea ceva total diferit.
Am învăţat că indiferent de consecinţe
Cei care sunt cinstiţi cu ei înşişi ajung mai departe în viaţă.
Am învăţat că viaţa îţi poate fi schimbată în câteva ore
De către oameni care nici nu te cunosc.

Am învăţat că şi atunci când crezi că nu mai ai nimic de dat,
Când te strigă un prieten vei găsi puterea de a-l ajuta.
Am învăţat că scrisul,
Ca şi vorbitul,
Poate linişti durerile sufleteşti.
Am învăţat că oamenii la care ţii cel mai mult
Îţi sunt luaţi prea repede...
Am învăţat că este prea greu să-ţi dai seama
Unde să tragi linie între a fi amabil, a nu răni oamenii şi a-ţi susţine părerile.

Am învăţat să iubesc,
Ca să pot să fiu iubit.

Metroul ca budoar

Mai zilele trecute, paşii se făceau că mă plimbă prin metroul londonez. Nu, nu, serios, chiar e pe bune, nu e o creaţie a imaginaţiei mele debordante, pe alocuri. Şi cum mă uitam eu, aşa, primprejurul meu se reproduceau tot felul de activităţi matinale (între noi fie vorba, era vreo unşpe ceasul lor, ăla de-i zice "GMT", deci, la noi trebuia să fie vreo unu peme) ca de exemplu: un negru la costum se clătea pe gingiile ucigător de vinete şi purtătoare de dinţi distrugător de albi, un jamaican îşi regla şuviţele la culoare, un chinez arăta ochilor apa dintr-un castron de amestecat orezu’, o hispanică trecută de „middle age” îşi îndrepta ţâţele cu ipsos de modelaj, un puştiulică scăpat de la ora de chimie îşi ştergea mucii pe minijupa unei opulenţe platinate, iar cocoana din imagine se isca la creţuri taman lângă persoana mea, folosind intermitent, drept oglindă, geamul uşii care se nimerise a fi în faţa ei.

Acu’, dracu’ să-i ia şi pe englejii ăştia! Nu le era de ajuns volanul pe dreapta, ceaiul de după masă sau expresia risipitoare de sinapse „it’s raining cats and dogs”, mai trebuiau să fuckă ditamai budoarul din metrou. Cu mare părere de rău, din lipsă de timp, nu am putut să ajung în metroul de noapte, adică taman când se duce lumea la culcare, unii cu alţii, unii cu altele, unele cu altele etc.

Pentru lămurire, iata şi singurul exemplu real din toată povestioara de mai sus.

Căiţi-vă când vă spălaţi maşina

Mergând de curând spre Buzău, aproape de intrarea în minunatul oraş, am dat peste o spălătorie care a pogorât Duhul Sfânt peste maşineta personală. Ţinând cont că operaţiunea s-a desfăşurat în incinta unei benzinării Petrom, aştept cu mult interes niscaiva minuni legate de preţul benzinei.

Mă seacă...

- weekendurile ploioase şi fără bani.

- vânzătorii care nu dau rest. „N-am să vă dau 4 mii.” „Lăsaţi...” În 9 din 10 cazuri ei nu procedează la fel şi te trezeşti că nu poţi să-ţi iei un pachet de ţigări, par egzample, că n-ai 1000!!!

- guşaţii şi ţopârlanii care au plecat de la coada boului şi se dau „badigarzi” pe la vreo firmă de pază. Cel mai mult mă seacă „mărgelaţii” (o variantă de guşoi) de pe la firmele mari, gen BGS, Shelter, Romguard, urcaţi în maşini care nu apăreau pe genericul nici celor mai erotice vise ale lor (d’astea urâte, de teren, vezi Hummer, Dodge, Toyote uriaşe), care nu se uită în oglinda retrovizoare, măcar să-şi vadă feţele grohăitoare (omisiune sesizată de nenea Bufniţoiu') şi degrabă grăitoare cu privire la originea mamii lor de guvizi, dar se iau de personajele feminine care, întâmplător, au drum pe lângă ei.

- „betmenii” de la RATB care se apucă de lucrat la liniile de tramvai între orele unu şi patru AM. Bine, dacă numai ar lucra, aş mai înţelege, da’, ca să nu-i apuce plictisu’ nocturn, mai şi cântă, urlă, aruncă fiare şi table, înjură sau ţipă unu’ la altu’, ca să învingă, probabil, decibelii iscaţi de moto-generatoare.

- mai revin...

Ghost Rider - Craniul caloric

Ieri m-a împins plictisul şi m-am uitat pe HBO la cel mai „la mişto” film (văzut de mine) al lui Nicholas Cage, "Ghost Rider". A fost distractiv, minunat şi m-a inspirat, din când în când, să trag cu ochii la Nat Geo Wild şi felurite mărci de Discovery.

Cu o Evă Mendes în pauză de contracte, care n-a făcut altceva decât să-şi arate formele vreo 10 minute însumate, filmuleţul nu mi-a creat decât o mare întrebare: cine a fost personajul principal? Cage sau scheletul cu autocombustie? Că juma’ din film, nenea cu oasele flăcărind a dat din el acţiune. Şi mi-a mai plăcut faptul că, deşi falangele ăstuia ardeau de încingea lanţu’ folosit atât de eficient ca lasou, nu se întâmpla nimic cu hainele muritorilor de rând pe care Motociclistu’ Flăcărit îi lua de gât la un interviu diabolic. Probabil că majoritatea personajelor Marvel fuseseră date şi lui Cage nu i-a mai rămas decât să facă pe scheletul generator de calorii.

Cu ocazia vizionării acestui filmulete, care nu mi-a spus prea multe nici măcar din punctul de vedere al efectelor speciale, am decis să mă mai bag la o sămânţă în faţa TV-ului şi cu ocazia altor transpuneri după benzi desenate americane, că sunt o groază.
Va urma...

Scenariu cu veceu şi telefon mobil

Decor: toaleta unui bar.
Personaje vizibile: eu.
Stop cadru: mă descheiam la prohab.
Desfăşurarea acţiunii: pe când mă concentram la activitatea mea care este, şi anume, micţiunea, dintr-una din toalete răzbăteau nişte gemete profunde, semn că un nene avea mari concentrări pe problemă. Un vaiet cu adâncă încărcătură manelistică răzbate dinspre un mobil aflat în aceeaşi toaletă cu constipatu’. Sunetul plasticului ce izbeşte betonul este însoţit de retorica „’tuţi gâtu’ mă-tii, care eşti acuma”. Ceva zgomote precipitate, concluzionate cu un „dea” iritat. Pauză de o secundă. „Un’ să fiu, mănânc o salată.” Geamăt. „Nu, n-am luat, da’ iau în drum, cân’ trec pe la tine”.

Termin ce am început şi mă duc să mă spăl pe mâini, rămânând acordat pe frecvenţa toaletei cu constipatu’ vorbăreţ. „N-auzi că mănânc ceva? Nu s-aude muzică, că ăştia n-are muzică aici.” Geamăt. „Eşti nebună, fă! Cum să fiu la footut, când io sunt la bar? Nu ţi-am zis? La ăla de-am fost noi cu Camelu’ şi Bulgaru’... Da!... Nu!... Hai, că iau io, lasă-mă că am treabă!” Geamăt discret. „Fă, eşti dusă?” Strigătele ăleia de la capătul semnalului umpluseră decorul. „Cum, fă, de ce gem când vorbesc cu tine? D-aia, că aşa vreau! Nu foot, făăă, pe nimeni, nebuna dreacu’! Păi, ce, mai răspundeam la telefon? Hâ-hâ-hâ!” Pauză... „Lasă-mă, fă, dreacu’! Mă cac, aia fac, na! Da, da, mă cac, na! Şi gem pentru că m-a constipat nebuna ailaltă de mă-ta, foote-m-aş pe pilafu’ ei! De trei zile încerc veceu’. Nu crezi? Vino încoace, a dreacu’ să fii tu cu mă-ta şi mâncarea ei!”

Am ieşit râzând în hohote. După câteva minute, a apărut şi ţăranu’ contemporan, cu telefonu’ sudat de ureche. Nu cred că o convinsese pe „Fă”.
Morala: Dacă eşti cocalar constipat (scuzaţi pleonasmul), nu folosi mobilul!

AC/DC se întoarce

După OPT ani de absenţă, tătuţii de heavy metal au revenit atât în topuri cât şi pe scenă. Personal, nu credeam că vor mai scoate vreodată ceva, darmite să se mai ţină de concerte la deceniile pe care le au cu ei, da’ uite că am avut ocazia să pun mâna şi pe acest ultim album, că la faza cu concertul, ungurii ne-au luat-o iar înainte (23 martie 2009, Budapesta).

„Black Ice”, al cinşpelea album de studio (sper să nu fie ultimul), a debutat pe primul loc în topurile din vreo 30 de ţări, iar vânzările au sărit binişor peste aşteptările celor 5 australieni. Ei spun că-i cel mai bun album de la „Back in Black” încoace. În ceea ce mă priveşte, e ceva mai bun ca precedentul „Stiff Upper Lip”, da’ nu e nici pe departe aşa de bun, în stil „eisidisi”, mă refer. Câteva piese m-au luat pe nepregătite, vezi „Anything Goes”, „Stormy My Day”, „She Likes Rock N Roll”, cum multe chestii blues prin ele, nu că n-ar fi blues-ul mişto, feri-mă Doamne!, dar pe alocuri, tătuţii sunt de nerecunoscut.

Demenţială şi extrem-de-tare-n forjă este prima piesă, „Rock N Roll Train”, purtătoarea de steag a următoarelor paişpe bucăţi mai mult sau mai puţin metalice, cea pe care se vede cel mai bine ştampila „AC/DC Heavy Metallic Product”. Din cauza ei, l-am pe rupt pe Matizache la boxe şi pe Păfurişa la timpane pe drumul Cureşti-Buzău-Cureşti. Ieri noapte, pe la doişpe, băgam decibeli adevăraţi pe la soră-mea prin apartament, că nu avusesem timp s-o ascult bine. Le-a plăcut şi lor (era şi bărbac-su acasă, domnu’ Ăla, he-he!) mai ales după ce i-am convins că se aude mai mişto dacă eliberăm subwoofer-ul de sub grămada de plăpumi aruncate peste el de barbac-su, pentru a mai mutila din vibraţiile tavanului babei de dedesubt. Şi, unde mai pui, că nici nu era acasă (lucru ulterior dovedit)! Baba, nu tavanu’.

Revenind la „rockurile” noastre, merită să aveţi albumul, măcar pentru „Rock N Roll Train”, asezonată cu „Big Jack”, „Smash N Grab”, „Spoiling For A Fight” ori „Wheels”.

Ia, uitaţi-vă aci cum sună (mişto alăturarea de simţuri, nu?) piesa de care vă ziceam! Dacă nu v-o place, să nu-mi ziceţi mie... Să nu-mi ziceţi mie! Da?:)
Entuziaştii au pus de ceva vreme şi de o petiţie. Speranţa moare ultima.