vineri, 31 octombrie 2008

Evadarea 1

Arcul de Triumf

Lăudabilă iniţiativa autorităţilor de a include pe lista obiectivelor turistice ale capitalei şi Arcul de Triumf. Nu ştiam că se poate vizita şi se poate urca până sus, pentru că niciodată nu m-a împins într-atât de mult curiozitatea încât să ajung lângă el.
L-am fotografiat în mai multe rânduri, cu felurite ocazii când mergeam cu fiica mea către Muzeul Satului sau Parcul Herăstrău. Duminică, după Ziua Armatei, tot cu ea am fost. Luasem direcţie spre Muzeul Antipa şi am văzut câteva grupuri de cetăţeni chiar sub Marele Arc. Am decis pe loc că nu putem să ratăm o atare ocazie.

Nu e mare lucru de oferit, dar e un început. Înăuntru se găsesc câteva mini-expoziţii foto înfăţişând istoria Arcului, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, dar şi o interesantă expoziţie de însemne heraldice, executate din bronz, ale marilor familii româneşti (din alte vremuri).

Panorama este deosebită. Toamna, maestra absolută a culorilor, a “pastelat” conturul marilor artere, sfâşiind “armoniile” de beton ale cotidianului.
Pliante cu atracţiile turistice ale Bucureştiului şi cu istoria Arcului erau la liber pe stativele întâlnite la fiecare nivel expoziţional.

Gust amar: meltenii care se manifestau specific atât pe scări, cât şi sus, pliantele aruncate pe jos, pe oriunde, de către categoria menţionată.
Uimire: nu s-a perceput nici o taxă de intrare!




Muzeul de Istorie Naturală “Grigore Antipa”
Muzeul Antipa este o mai veche cunoştinţă de-a noastră. De această dată am fost pentru a admira şi expoziţia de acvarii, şi pe cea de reptile vii.
La intrare am dat peste o mulţime zgomotoasă, dar compactă, de pici care se înghesuiau într-un mare râs şi chicot să pozeze puţa gorilei-cap-de-familie din hol.
Pentru a vizita muzeul şi cele două expoziţii am plătit un preţ ridicol: 21 de lei, pentru amândoi.

La acvarii a fost splendid şi am rămas mut de ce pot face unii omuleţi din pasiune. Frumos luminate, ultra-curate şi cu “locatari” care mai de care mai mândri în expunere şi mai ţanţoşi în exprimare, universurile acvatice închise într-o jumătate de metru cub ne-au încântat ochii şi ne-au smuls oftaturi admirative. Am stat minute în şir admirând creveţeii, nu mai mari de un centimetru, care trebăluiau de zor în căutarea hranei, şi a peştişorilor foarte viu coloraţi, desprinşi parcă din “Finding Nemo”.
Gust amar: deşi, la intrare, toată lumea era rugată să nu pună mâna pe acvarii sau să ciocăne pereţii, părinţii nu-şi reţineu defel odraslele în manifestările lor curioase.

La cealaltă expoziţie am putut să admirăm o sumedenie de rarităţi erpetologice: pitoni regali, albi, verzi, boa de felurite naţii, un puiuţ de anaconda, vipere de Gabon, cobre regale sau scuipătoare, şerpi de smarald, iguane, geko sau cameleoni. Ca bonus, am avut să examinăm şi ţestoasa aligator, renumită pentru forţa muşcăturii sale. Ceva tarantule şi scorpioni completau acest tablou desprins din lumea lui Steve Irwin, fie-i ţărâna uşoară.
Gust amar: melteanul care stresa un şarpe cu clopoţei, bătând vârtos în geamul terariului, şi care făcea remarci inteligente de genul “io-te coae, ce limbă are ăsta, parc-ar fi mă-ta”. Tipul care răspundea de expoziţie era prea ocupat să se joace “Tetris” pe mobil.

joi, 30 octombrie 2008

Alte motive de "bucurie"

- ştirile de la 4, 5 şi multe alte ore, de la Antena 1, ProTV, Prima şi mai ştiu eu ce canale. Măi, băieţi şi fete, pe vremuri, şi când zic pe vremuri, vorbim de dinainte de ’89, ai mei erau abonaţi la “Pentru patrie”, o revistă a MI cu articole despre morţi, răniţi, hoţi ş.a.m.d. Oare de ce puii mei nu fac ăştia un post NUMAI cu ştiri d-astea cu răngi în cap, topoare pe cocoaşă, gâtuiri, smulgeri de capete? Noroc cu marea invenţie a secolului trecut, rimotcontrolu’.

- căcănarii ce ascultă manele la volum peste limita de supravieţuire a timpanelor, cu geamurile larg deschise la maşini, apartamente sau case.

- stupizdele care acuma, pe frigul toamnei, le vezi cu buricul şi cracii goi, dârdâind dimineaţa prin staţii, cu pielea de găină proaspăt jumulită pe ele, abia aşteptând să vină autobuzul.

- preţioşii ce bagă başi adevăraţi în trafic, de le vibrează plasticăraia de pe cazane şi te privesc de sus, abia suportându-şi persoana proprie, prin fumul ochelarilor luaţi cu 5 lei de la gura de metrou.

- mirosurile de prăjeli de peşte, chiftele, cârnaţi, cartofi, fripturi cu usturoi sau nu, ciorbe de felurite categorii, care se strecoară de la vecina de jos şi-mi seacă glanda, dar îmi ucide şi Cocolinul din hainele puse la uscat pe balcon, lucru ce mă face să nu scap niciodată de senzaţia cum că aş fi îmbrăcat cu bucătăria ăleia.

- cârnaţii şi echivalentul lor feminin, cârnatele, care au sonerii cu manele sau cu "decupări" penibile din "Vacanţa mare" sau alte domenii de subcultură.

- mai revin...

Dumnezeu s-a scoborât pe internet

Măi, băieţi şi fete, trăim vremuri de mare impact neuronic, parol! Mă uitam şi mă minunam: Dumnezeu e vecin cu mine aci, pe blogger!
Ce încălziri de planete şi crize financiare globale? Ce alegeri? Dumnezeu a ajuns, în sfârşit, în România, ne urmăreşte, dar nu se mai manifestă în viziuni, ci pe internet.

Orice comentariu este de prisos, dar cu siguranţă veţi privi lumea cu alţi ochi, he-he! N-am mai râs aşa de când am descoperit site-ul cu cateringul pentru înmormântări şi parastase.
Vă las bucuria să citiţi aici despre dilemele altui nebun scăpat de sub supraveghere. Oare au băgat net pe la Spitalul 9?
Doamne, cine ţi-a mai sărit gardul?

Notă: încercaţi să vă daţi seama dacă aveţi credinţă au ba, pentru că mai sunt câteva zile şi se închide urna.:)))


miercuri, 29 octombrie 2008

Buşteanul cu cap dublu

Un proverb românesc grăieşte cum că prostia n-ar durea.
Ei, bine, în filmuleţul de mai jos nu numai că doare, da' lemnul în cauză a reuşit să-l trimită în timp pe madăfacăru' "Uacimibeibee", taman în perioada când, proaspăt ieşit din gaură, reuşea să distingă lumina printre picioarele mă-sii. Astfel s-a demonstrat altă lege a lui Murphy: dacă un buştean are un cap, atunci sigur mai are încă unul!
Am râs cu lacrimi şi niciodată nu mă voi sătura să-i privesc pe proşti la lucru!

PS: Nu mai e valabil filmuletele pe iutub pentru că un labagiu şi-a băgat copyright pe el, probabil cel care a luat buşteanu' în căpăţână.

Excesul de publicitate

Momentan, iată reclamele care mă scot cu adevărat din sărite:

- cele câteva, aparent interminabile în înşiruirea lor, seci, fade, repetate zilnic de zeci de ori, de la 6 dimineaţa la 11-12 noaptea, atât la radio cât şi la TV. Long live MP3 and DIVX!

- alea la medicamente, care la final bagă bâlbâiala cu “acest medicament se poate elibera fără prescripţie medicală”. În urmă cu câţiva ani, mai înţelegeai din ce bălmăjea nenea sau tanti, da’ acuma, din motive de aprigă şi prelungă recesiune mondială, reiese în trei secunde o “Acesmdâmâbmbâldmbmnbmdmndmnmdndmdmlui”. Băga-v-aş în cur tantumii verzi şi galbeni până vă ies pe gât, exact p-acolo unde acţionează ei!

- idioţenia aia cu emo de la Cosmote: “Vii diseară la mine să stăm pe întuneric?”. Băi, copii şi fete, care dracu’ aveţi idei d-astea, mă? Şi unde dracu’ îi găsiţi băăă, pe copilaşii ăia, care, după ce că părinţii i-au produs cum i-au produs, din ce-au avut şi ei la îndemână, din ce-au mai strâns de pe la vecini, îi mai stâlciţi şi voi cu ţoale d-alea şi machiaje demne de Cradle of Filth? Sunt curios cum ar arăta reclama-emo pentru RADET: “Vii diseară la mine să stăm pe întuneric cu douăjdepături în cap?”.

- reclamele de pe net, care-ţi sar în ochi de la felurite bănci, credite, lizinguri şi vodafonuri şi care nu te lasă în pace decât după “ţîîî” secunde, nefiind suficient de dibaci să găseşti “icsuletele” infinit de mic ca să le dai dracu’ şi să-ţi vezi de treabă.

- mai revin...
Nota: Pentru nefamiliarizaţi, ia de vă uitaţi la Cradle of Filth.

marți, 28 octombrie 2008

Cepuţe cu ouţe

Nu-i aşa că v-aţi trezit adesea cu o mare lene compensată de o şi mai mare foame? Dimineaţă? Weekend? Ploaie? Brrrr?
Să vă povestesc cam cum a stat treaba pe la mine prin bucătărie, având deja prezentate mai sus datele problemei.

Se dau apoi următoarele ingrediente: castron adânc cât un deget mijlociu şi perpendicular, farfurie întinsă pe burtă, fund sexy (de lemn, de această dată), un tuci chinezesc („wok”, pentru cunoscători), aragaz nu prea înalt, dar funcţional, 4 ouă mângâiate, marca „Mărgelatu”, şase cepuţe anemice şi verzi plus niscaiva unt, că doar o facem franţuzeşte.

Se iau cepuţele de codiţele lor clorofilice şi fragede, se strâng în mânuţă, se aşează pe fund şi se taie aproape mărunt. Cu cealaltă mână se ia unt la bunul simţ şi se aruncă în pântecele deja încins al tuciului „Făn-Fân”. Câteva zeci de secunde, nu mai mult de o duzină şi jumătate, îi e de-ajuns untului să-şi schimbe starea de agregare, concomitent cu emisia unor arome deosebit de plăcute la narete. Fără milă, i se-arată lui „Făn-Fân” fundul (de lemn), plin de cepuţă verde. Dezamăgit că nu se poate bucura de fund, untul va cuprinde ceapa într-o îmbrăţişare fierbinte, aproape disperată. Lăsaţi, pentru moment, chestiile siropoase, luaţi-l pe castronică şi treceţi la crăpat capu’ la ouă.

Atenţie! Nu vă jucaţi cu ouăle decât deasupra chiuvetei. E cel mai sigur. Dacă natura v-a înzestrat cu niscaiva mânuţe dibace de aceeaşi parte a corpului (stânga, la mine) riscaţi neprevăzutul. De exemplu, dacă le spargeţi deasupra castronului, riscaţi să mai adăugaţi un ingredient neaşteptat în compoziţie, bogat în calciu şi folosit în reclamele la pasta de dinţi care o întăreşte. Dacă, alt exemplu şi ultimul, le spargeţi deasupra maşinii de spălat (rufe, că de vase mai am, he-he!), operaţia imediat următoare descompunerii oului este cea de curăţire de zeamă „alene scurgătoare” a butoanelor, capacului şi pereţilor respectivului agregat. Dar să revenim la emisiunea noastră...

Lăsaţi admiratul gălbenuşurilor înfrăţite în castronete şi aruncaţi-vă cu ochiu’ prin sertare. Search for: „soluţie” de cartofi prăjiţi, piper, praf de cur(ry). Adăugaţi aşa, la mişto, o linguriţă rasă din prima chestie şi câte-o frământare de degete din celelalte două. Ce va urma, cu greu poate fi descris în cuvinte de către olfacţia unui necunoscător. Extremul Orient se va întâlni cu bucătăria voastră!

Simultan cu descătuşarea aromelor, luaţi ouăle pe nepregătite şi asmuţiţi-le peste chestia sfârâindă şi sublim mirositoare. Ameţiţi compoziţia temeinic cu o lingură de lemn. Nu vă speriaţi, nu se va lipi. Untul şi-a făcut datoria şi a penetrat adânc ceapa şi ouăle. În plus, wok-ul meu „Matrix” are şi o mantie protectoare sub formă de teflon. Aşa...
După încă vreun minut, două, opriţi aragazul din dat limbi înflăcărate pe fundul tuciului chinezesc şi basculaţi minunatul preparat în două farfurii întinse. Două, da, că uitai să vă spui că e pentru „doi personi” mâncărica asta delicioasă şi degrabă preparabilă.

Indiferent cât de foame v-ar fi, nu v-aruncaţi pe farfurii precum puştanii pe pizdipoance. Lăsaţi un pic mâncarea să respire, să se răcească. Astfel vă veţi putea bucura total de savoarea acestui preparat pe cât de simplu în confecţionare, pe atât de viril în aromă şi gust.
Dacă alături de respectivul preparat adăugaţi şi două felii delicate de brânzică de oaie, acompaniate discret de nişte feliuţe fragile de pâinică albă prăjită sau pâinică neagră virgină, atunci vă veţi arunca papilele personale în extazuri prelungi.

Aspectul nu e chiar îngrozitor, iar dacă respectaţi exact cantităţile pe care vi le-am împărtăşit, veţi fi invitaţi de nen’tu Jamie Oliver la schimb de experienţă.
Înainte de a trece la spălatul vaselor, nu uitaţi să aprindeţi două beţişoare aromate, ce se vor bate până la ultimul fum pentru eliminarea tentei extrem-de-orientale din ambientul care este.
Hai, spor!

luni, 27 octombrie 2008

Râsu'-plânsu' sau ţara lui "Haz de necaz"

Azi dimineaţă l-am aprobat pe Mircea Badea (în reluarea emisiunii sale) că abia aşteaptă să se ducă ţara asta la dracu’, să vadă ce s-o mai întâmpla pe urmă. Ce să se întâmple, Mircică, tată? Nea Dracu’ o s-o mai dea şi pe la fraţii lui, alde Michiduţă, Talpa Iadului, Scaraoţchi, Aghiuţă, Sarsailă, Împieliţatul, Naiba (asta o fi soră-sa) şi alţii ca ei, că am văzut prin filme (vezi „Constantine”) că are neamuri multe, nu neapărat mărunte, şi care, luîndu-ne după actualitate, au ieşit demult din străfundurile Iadului şi-i întâlnim peste tot în realitatea noastră: pe trotuar, la TV, în trafic, în politică, la piaţă sau la serviciu. Nu? E dată boalii ţărişoara asta a cui o fi, că a noastră nu mai e de ceva vreme.

De parcă nu ne era de-ajuns că ne facem de căcat şi la noi acasă, şi pe unde mai mergem (nu zic aci de mine, de tine, de oameni, în concepţia mea, cu scaunul pe umeri, ci de noi, ca şi naţiune) am ajuns să facem şi bancuri pe seama neputinţei de-a nu reuşi să ne depăşim condiţia. "Bine-bine, ce să zic, n-ai mai auzit bancuri cu români?" Ba da, dragii moşului, da’ nu pe un post naţional, la oră de oareşce audienţă şi, culmea, să râdem de să ne umplem chiloţii vis-a-vis de pilda respectivei glumici. Bancul e beton, a intrat direct în topul personal al bancurilor cu români pe care le-am auzit şi reflectă pe deplin nivelul la care am ajuns după aproape două decenii de „libertate”.

Cică se fac angajări într-o ţară din UE, să zicem, Regatul Unit. Ajunge un cetăţean la ghişeu: „De unde eşti?”, întreabă nenea de dincolo. „Din Franţa”, zice "ueanul" (de la cetăţean UE, n.a.). „Fumezi?” „Da!” „La revedere! Următorul! De unde eşti?” „Din Italia.” „Fumezi?” „Nu!” „Bei?” „Da!” „La revedere! Următorul! De unde eşti?” „Din România.” „La revedere!”
Ha? E de râs? Esteee! E de plâns? Ho-hooooo! Ce e de făcut? Multe, prea multe, dar am râs de m-am îndoit. Asta e ţara noastră, aşa e românu’ vesel!

Şi eu aştept, Mircea, râzând aştept să vedem ce se va întâmpla. Dacă nici să râd nu voi mai putea, atunci chiar că mă duc şi eu unde se va duce ţara, adică la Ucigă-l Toaca şi neamurile lui din ce în ce mai numeroase.
Aşa-mi trebuie dacă nu m-am născut mai la nord-vest, vreo mie şi juma’ de kilometri, he-he!

miercuri, 22 octombrie 2008

Care vasăzică...

... până la urmă, am comis-o: mi-am făcut "glob", vorba unuia cu palat, echipă de fotbal (?!) şi cea mai mare avere (cică) din România.

Mi-a luat ceva timp până să mă hotărăsc, cam vreo lună şi ceva, dacă nu chiar două, în urma unei discuţii avute cu o "pretenară" de la mine, din urbe şi care, pare-se, chiar îmi apreciază stilul de scris. Cum am mai primit imbolduri şi din partea altor personaje, mai mult sau mult mai mult apropiate, am căutat şi am găsit curajul (pe care-a trebuit să-l adun de pe te-miri-unde) şi am încropit ceea ce vedeţi pe monitoare.

Ce-oi scrie p-aci, oi vedea. O să mă străduiesc să nu bat câmpii prea tare şi să mă feresc, pe cât posibil, de penibil. Oricum, am descoperit în setări o căsuţă prin validarea căreia las liber la comentarii, he-he! Sper să iasă bine...
Mai vorbim noi...