Ciocănele eSeF

S-a întâmplat să mă roadă iar virusul bucătăriei ingenioase şi mi-am aruncat o impresie prin frigider, de unde am cules câteva ciocănele puiforme. Imediat inspiraţia m-a năpădit precum veştile proaste şi am purces la treabă pe două fronturi: unu şi doi.

Pentru început am extras ciocănetele din ambalajul original şi pe o parte dintre ele le-am presărat cu nişte treburi din pliculeţe luate din comerţ şi care furnizau o aromă înnebunitoare de curry. Pe cele rămase le-am dezmierdat cu ceva praf de piper, un pic de sărică, cimbruţ şi le-am arătat nişte căţeluşi de usturoi, degrabă împuţitori de atmosferă.

Operaţiunea 1
Am extras din trecut una bucată tigaie-grătar de fontă şi am pus-o la încins. Indiferent la sfârâielile lor, am aranjat fără milă, dar cu o mare satisfacţie-n narete, cele patru ciocănele pe tigaia-grătar, la foc mic, aşa, ca să se pătrundă bine.

Operaţiuna 2
În acelaşi timp cu evenimentele de mai sus, am executat izolarea electromagnetică a restului de patru ciocane (alea cu piper, sare şi cimbru) cu ajutorul foiţei de aluminiu. Pentru verificarea efectului culinaro-electrostatic, le-am trimis în incinta mototolito-metalică şi câte doi căţei de usturoi. Gogoloaiele aluminice (Oau! Ce "startrekian" sună!) le-am aranjat sub unghiuri diferite într-o tăviţă teflonată. Ca să evit carbonizări necontrolate şi nebănuite de material avicol, am adăugat puţin lichid de preluare a căldurii în exces (apă chiuvetică cu ceva ulei măslinic).
Le-am pedepsit în cuptorul încins.

După ce am întors ciocănelele o dată, inovaţia la Operaţiunea 1 a constat în "cupolarea" ansamblului din tigaia de fontă, cu ajutorul unui capac de sticlă de Jena (nu, nu Jameson, pofticioşilor, oricum aia era cu doi "n" să fie mai... bombată, he-he!). Efectul de seră/cupolă a sporit savoarea copanelor, ele devenind delicios de pătrunse, precum... hai, că iar o dau în comparaţii grele!
Să vă mai zic cum au ieşit copanele aluminice "Odiseea spaţială 2001"? Numai atât vă spun: odată eliberate din strânsoarea metalică, se răzbunau printr-un gust şi miros întâlnite numai în basmele despre concursurile cu bucătari.

Inedit: prins cu oareşce trebi, am omis mai multă vreme să bag în seamă capacul de sticlă, motiv pentru care o bună parte din mâner s-a topit uşor şi lateral faţă de tigaia de fontă. Evident, focul s-a făcut remarcat şi pe capac, nu numai sub el. I-am luat parţial oxigenul cu un prosop de bucătărie plasat elegant, peste flacără. După care am aruncat la coş prosopul adus la stadiu de cârpă fumegândă şi găurită.
Altă observaţie: din motive necunoscute mie şi legilor fizice la care se supune cuptorul meu, unul din ciocănele s-a sinucis prin ardere lentă, cu tot cu aluminiul de pe el. Cu greu am convins-o pe Păfurişa că în farfurie nu e un meteorit, ci doar resturile carbonizate ale unui copan rebel de pui.
Concluzie generală: cu pierderi minime, şi această aventură culinară a ieşit bine. Vom reveni...