O labă de mâncare la Bran - Bărbăţia Vampirului

Legenda spune că ne prinsese noaptea pe meleagurile bântuite (Bran) ale celebrului conte vampir (Draculea), în căutare de ceva care să ne potolească muzica din maţe. Orele nu erau prea înaintate către cântatul liliecilor, ci doar vreo zece minuţele se trecuseră după ora nouă. Ici, nu, dincoace, nu, iote parcă se adevereşte povestea, ăştia se cam cară de pe străzi noaptea, să nu-i sugă careva la vene.

Întâmplător ne cad ochii pe o pensiune-restaurant-patiserie-bar-parcare, denumită... denumită. Îmi cam scapă la ora asta denumirea... “Casa din Bran”? Oricum, e vis-a-vis de Hanul Bran. Boooon...
Urcăm nişte trepte, salutăm statuia unui pitic-bucătar care trebuia să ţină ceva în mână (poate meniul zilei?) şi dăm într-un locşor drăguţ, cu ciclamenuri naturale pe mese şi un grup de 4-5 melteni cu perechile lor feminine care se certau pe nu ştiu ce aiureli nocturn-juvenile. Atmosfera duhnea a fum şi a înjurături neaoşe. Era bine... Încă se mai servea haleu.

Întrucât nu ne băga nimeni în seamă, am sărit pe barul din preajmă şi am cerut meniuri de la o tanti care încă-şi mai căuta rostul în marele ciclu al vieţii.
În timp ce mă pregăteam să-mi aleg o ciorbă de fasole (că, deh!, era noapte şi mergea), ochiul vigilent al Păfurişei cade avid pe unul dintre cele mai sugestive titulaturi de haleală pe care le-am întâlnit şi care mai era şi specialitatea bucătarului: "Bărbăţia Vampirului", având alaturată varianta în engleză, "Vampire's Manhood".

Pe lângă faptul că ne-am căcat pe noi de râs, am decis că e cazu' să întrebăm ce se serveşte sub acest titlu, înainte de a comanda. Nu de alta, da' nu doream să mestec coaiele vreunui nefericit sau, feri-mă Doamne, vreo altă parte din zona adiacentă! "E ceva muşchi de porc rulat şi umplut cu ceva ciuperci şi ceva caşcaval", am primit noi reţeta exactă de la o duduie ce binevoise a se arăta într-un târziu cu un carneţel de luat comenzi de la fraieri. Ca să mai avem o variantă de fugă, am ales şi un platou cu brânză de burduf, caş dulce, caşcaval, jumări, roşii şi ceva muşchi ţigănesc. Ca desert am lăsat la latitudinea ei: o plăcintă cu brânză.

Ciorba de fasole nu avea fasole, doar vreo cinci boabe am găsit cu mare străduinţă, printre cele trei bucăţele de kaiser ce se înecaseră întâmplător în zamă. Da' a fost bună...
Se făcuse de zece seara şi un nefericit intrase să ceară ceva de ale gurii. "Nu mai luăm comenzi după nouă jumate", l-a lovit răspunsul. "Să se ducă la han, dragă!", se izmeneau cele două picoliţe, alături de un puleaşcă fumător ce părea a ţine de locul respectiv. Eu cu Păfurişa ne felicitam că am avut noroc de faptul că sosisem până în ora când se lua ultima comandă.

Platoul cu brânzeturi, jumărete şi filee a fost aşa şi-aşa, de departe distingându-se brânza de burduf şi roşiile ce păreau a nu fi de-a dreptul turceşti.
Supriza emisiunii a fost “menhudul celui de ne suge” şi care arăta fix cum îi zicea numele, adică un fel de poolă prăjită cu caşcaval ras pe deasupra. “Asta e?” “Asta e! S-aveţi poftă!”, mi-a zis tanti şi s-a cărat la gaşca ei.

Prima impresie a fost cea de miros. Nu cred că schimbaseră uleiul cam demulticel, pentru că produsul vampiro-puloidal avea un teribil iz de peşte prăjit. Am tăiat o bucăţică şi, pe lângă faptul că ciupercile lăuntrice nu erau legate cu nimic, cu un caşcaval, un aluat, ceva, ci erau luate direct din conservă şi aruncate acolo, gustul de care m-am izbit mi-a adus aminte de armată, plantoane, marşuri şi comandanţi de companie imbecili. A fost, cred, primul fel de mâncare din viaţa mea când nu am putut să mestec şi să înghit o îmbucătură, măcar. Nu am ce gust să vă descriu, dar nu am întâlnit never-ever ceva mai fad şi mai greţos, în acelaşi timp. “Ia cheamă-l, fă, pe bucătaru’ care a făcut căcatu’ ăsta, să-i dau să mestece din poola mea, că sigur are gust mai bun decât ce-a cules el de la vampiri!”, îmi venea să o strig p-aia.

La câţi bani dădusem pe pulenta vampirească, nu-mi venea s-o părăsesc integral acolo, plus că sunt un tip bine crescut şi nu las mâncare în farfurie. Aşa că am ochit rapid un ziar singuratic, am luat poola cu ciuperci virgine, am împăturit-o fulgerător în hârtie şi am aruncat-o în rucsac. Privirile întrebătoare ale Păfurişei au primit un răspuns scurt, dar ferm: “O să vezi când plecăm!”.

Într-un târziu reapare duduiţa, dă în mine cu “să vă fie de bine”, dispare un pic şi reapare cu plăcinţica brânzoasă. Decid mintal să nu mai risc şi o las pe Păfurişa la o primă îmbucătură. “Iamii-iamii!”, făcea ea după ce a înghiţit produsul. Hotărât, mă arunc cu furculiţa într-o porţie de om sănătos şi o azvârl numaidecât pe gâtlej la vale. În secunda ulterioară mi-au dat lacrimile şi nu mai pridideam să-mi fac vânt cu furculiţa şi să trag aer fals prin gura largată la maxim. Era aşa de fierbinte, că mi-a plecat pe gât în jos cu bucăţi de piele de limbă şi feliuţe interne de esofag. “Şi eu m-am fript”, râdea Păfurişa, “da’ am vrut să fac şi eu ca-n “Moromeţii” cu fasolea pe tarla, mai ştii, nu?” Îmi venea să-i rup capu’ cu ce-aveam împăturit în hârtia de ziar în rucsac! Când am mai început să simt iar gusturi, am constatat că plăcinţica cu brânzică a fost cea mai bună chestie mâncabilă din tot ce ni se perindase prin guri în seara aia.

Am plătit (mult de tot!) şi ne-am cărat. Înainte de a coborî definitiv scările, am luat poola sugătorului de hemoglobină din rucsac şi i-am înfipt-o în mână piticului-bucătar de la intrare, să se prindă poporul că aia e specialitatea casei. Râzând de mama focului, ne-am topit în negura nopţii.
A doua zi, tot pe seară, piticul gastronom încă-i mai strângea în mânuţă “bărbăţia vampirului”...