Aseară mă uitam pe pereţi şi a început să mă mănânce-n cur. Şi m-a mâncat aşa de tare că m-am apucat de făcut chiftele. Nu făcusem niciodată aşa ceva, dar mă bazam pe crâmpeiele de amintiri din copilărie, când le prepara maică-mea, sau de la Crăciunul trecut, de la sor'mea.
Se dau şi se iau:
- o caserolă cu carne tocată de curcan (acu' două zile din "Carfur, pentr-o viaţă mai bună");
- 2 cepe şi un cartof cât pumnu';
- piper, sare, cimbru;
- făină;
- ou;
- ulei;
- cam atât...
Înşir chestiile-astea pe măsuţa din tranşee (bucătărie), le pun într-o ordine aleatoare, recapitulez frânturile de informaţii din trecut şi m-apuc de dat ceapa şi cartofii prin răzătoarea mare. Aproape simultan acestei operaţii, arunc şi nişte ulei în tigaie, ca să înceapă să se bucure când oi fi gata cu ceapa şi cartofu'. Devers amalgamu' ceapă-amidon în uleiul încins, se iscă o ciupercă atomică şi trec la cărniţă, pe care mi ţi-o iau la frământat cu sare, piper şi cimbru. După vreo trei minute m-am prins că ceea ce bănuiam eu a fi consistenţa ca pă mână a cărnii de curcan moldovenesc (de Bacău), era de fapt hârtia de pe fundul caserolei, pe care o culesesem cu tot cu mănunchiu' proteic. Impasibil, o elimin discret şi decisiv...
Între timp s-a părpălit interesant amestecu' bordelez din tigaie, îl iau de pe foc şi-l arunc peste carnea tocată şi eliberată de celuloză. Frământ cu nădejde şi mare spor până obţin un mix suspect în prezentare, dar băţos în palpare. Ca să aplic şi mai mult suspans priveliştei, sparg şi un ou (de găină) deasupra. Mi se pare că nu este echilibrat tabloul şi, pentru simetrie, mai adaug un ou lipsit de coaje. Şi d-aci, s-a dus poolii toată consistenţa mea! Cu cât amestecam mai mult, cu atâta mi se subţia... şi se subţia... şi zic "Cum oasele urechii fac chiftele din carne fluidificată?".
Mă loveşte inspiraţia fix la cerebel şi mi-aduc aminte de ingredientul uitat: făina! Iau o farfurie întinsă şi o murdăresc cu făină. Apoi, iau un gogoloi de compoziţie flască şi o preumblu prin praful alb şi degrabă împrăştietor pe masă. Repet operaţiunea de vreo cinci ori. Uleiul sfârâia pe foc de rupea, iar eu mă holbam la cinci perişoare amărâte cu aspect de găinaţ proaspăt de curcă. Sunt de la Nehoiu, deci ştiu cum arată găinaţii proaspeţi de la felurite orătănii. Pentru cei lipsiţi de cultură generală, care nu ştiu ce e "Nehoiu", uite un mic ajutor aici, aici sau, pentru englezi, aici. Mai jos, uite-o poză şi pentru bucureşteni.
Revenind la emisiune...
Plesnesc de pălmuţe perişoarele până se conformează la formă de chiftele şi, zdup!, le-arunc în tigaie. În timp ce ele se bucurau de îmbrăţişarea fumigenă a uleiului, eu mă concentram cum să fac să nu-mi rămână atâta compoziţie lipită de degete. Cum dracu' reuşea sor'mea să fuckă 4 feluri de mâncare o dată + chiftele, la desert, şi n-avea neam de carne tocată pe mânuţe?
De mic m-am obişnuit să fac mai multe lucruri simultan aşa că, în timp ce mă gândeam la cele expuse mai sus, mă minunam, cu ochii cât prunele tropicale (mango), la ce spârcuri de chiftele se fugăreau la mine-n tigaie. Ale boalii, de la uleiul încins, se strânseseră iar în sinea lor de perişoare. Le extrag de pe foc şi nu disper.
Am trecut la metoda următoare: luat carnea cu o lingură, aruncată în făină, făcută rulou, bătucită sub formă de chiftea. A mers parţial, în sensul că forma s-a păstrat numai jumătate de operaţie, deoarece se rupeau când le întorceam înspre a fi prăjite şi pe partea dorsală. Vorba vine "dorsală", că arătau ca nişte cârnaţi despuiaţi.
A urmat o variantă în care nu am aplicat făină deloc. Le dădeam formă direct în tigaie, cu o spatulă de lemn, prin presare şi comasare, dar au ieşit ca şi cum ar fi fost mâncate deja o dată. Le-am adunat cu spumiera.
Ultima variantă, cea câştigătoare, a fost să-mi afund mânuţele în făină şi, minune! Carnea nu s-a mai lipit, ci a rămas sub formă minunată de chiftea.
Timp total de execuţie: o oră.
Număr de chiftele: 20, plus/minus...
Îngurgitări de sacrificiu şi pentru păstrarea demnităţii bucătarului: câteva.
Gust: variat, dar unic, funcţie de evoluţia metodelor în timp; pe ansamblu, deosebit de bun.
La final, vă ofer o chiftea cu zum
şi un exemplu de prezentare
- o caserolă cu carne tocată de curcan (acu' două zile din "Carfur, pentr-o viaţă mai bună");
- 2 cepe şi un cartof cât pumnu';
- piper, sare, cimbru;
- făină;
- ou;
- ulei;
- cam atât...
Înşir chestiile-astea pe măsuţa din tranşee (bucătărie), le pun într-o ordine aleatoare, recapitulez frânturile de informaţii din trecut şi m-apuc de dat ceapa şi cartofii prin răzătoarea mare. Aproape simultan acestei operaţii, arunc şi nişte ulei în tigaie, ca să înceapă să se bucure când oi fi gata cu ceapa şi cartofu'. Devers amalgamu' ceapă-amidon în uleiul încins, se iscă o ciupercă atomică şi trec la cărniţă, pe care mi ţi-o iau la frământat cu sare, piper şi cimbru. După vreo trei minute m-am prins că ceea ce bănuiam eu a fi consistenţa ca pă mână a cărnii de curcan moldovenesc (de Bacău), era de fapt hârtia de pe fundul caserolei, pe care o culesesem cu tot cu mănunchiu' proteic. Impasibil, o elimin discret şi decisiv...
Între timp s-a părpălit interesant amestecu' bordelez din tigaie, îl iau de pe foc şi-l arunc peste carnea tocată şi eliberată de celuloză. Frământ cu nădejde şi mare spor până obţin un mix suspect în prezentare, dar băţos în palpare. Ca să aplic şi mai mult suspans priveliştei, sparg şi un ou (de găină) deasupra. Mi se pare că nu este echilibrat tabloul şi, pentru simetrie, mai adaug un ou lipsit de coaje. Şi d-aci, s-a dus poolii toată consistenţa mea! Cu cât amestecam mai mult, cu atâta mi se subţia... şi se subţia... şi zic "Cum oasele urechii fac chiftele din carne fluidificată?".
Mă loveşte inspiraţia fix la cerebel şi mi-aduc aminte de ingredientul uitat: făina! Iau o farfurie întinsă şi o murdăresc cu făină. Apoi, iau un gogoloi de compoziţie flască şi o preumblu prin praful alb şi degrabă împrăştietor pe masă. Repet operaţiunea de vreo cinci ori. Uleiul sfârâia pe foc de rupea, iar eu mă holbam la cinci perişoare amărâte cu aspect de găinaţ proaspăt de curcă. Sunt de la Nehoiu, deci ştiu cum arată găinaţii proaspeţi de la felurite orătănii. Pentru cei lipsiţi de cultură generală, care nu ştiu ce e "Nehoiu", uite un mic ajutor aici, aici sau, pentru englezi, aici. Mai jos, uite-o poză şi pentru bucureşteni.
Revenind la emisiune...
Plesnesc de pălmuţe perişoarele până se conformează la formă de chiftele şi, zdup!, le-arunc în tigaie. În timp ce ele se bucurau de îmbrăţişarea fumigenă a uleiului, eu mă concentram cum să fac să nu-mi rămână atâta compoziţie lipită de degete. Cum dracu' reuşea sor'mea să fuckă 4 feluri de mâncare o dată + chiftele, la desert, şi n-avea neam de carne tocată pe mânuţe?
De mic m-am obişnuit să fac mai multe lucruri simultan aşa că, în timp ce mă gândeam la cele expuse mai sus, mă minunam, cu ochii cât prunele tropicale (mango), la ce spârcuri de chiftele se fugăreau la mine-n tigaie. Ale boalii, de la uleiul încins, se strânseseră iar în sinea lor de perişoare. Le extrag de pe foc şi nu disper.
Am trecut la metoda următoare: luat carnea cu o lingură, aruncată în făină, făcută rulou, bătucită sub formă de chiftea. A mers parţial, în sensul că forma s-a păstrat numai jumătate de operaţie, deoarece se rupeau când le întorceam înspre a fi prăjite şi pe partea dorsală. Vorba vine "dorsală", că arătau ca nişte cârnaţi despuiaţi.
A urmat o variantă în care nu am aplicat făină deloc. Le dădeam formă direct în tigaie, cu o spatulă de lemn, prin presare şi comasare, dar au ieşit ca şi cum ar fi fost mâncate deja o dată. Le-am adunat cu spumiera.
Ultima variantă, cea câştigătoare, a fost să-mi afund mânuţele în făină şi, minune! Carnea nu s-a mai lipit, ci a rămas sub formă minunată de chiftea.
Timp total de execuţie: o oră.
Număr de chiftele: 20, plus/minus...
Îngurgitări de sacrificiu şi pentru păstrarea demnităţii bucătarului: câteva.
Gust: variat, dar unic, funcţie de evoluţia metodelor în timp; pe ansamblu, deosebit de bun.
La final, vă ofer o chiftea cu zum
şi un exemplu de prezentare
Postări
11 comentarii:
frate, io cre ca ereau bune la gust, ca reteta ai respectat-o. detaliile le-ai ignorat. carnea se lasa niste ore la scurs, ba chiar se forteaza stoarcerea. la fel si cartoful. se stoarce la greu. se pune un ou tocmai pentru agregarea elementelor. cand le dai forma in mana, tre sa ai destele ude, ca la mici, daca nu folosesti tavaleala prin faina, iar daca vrei tu faina neaparat, tre sa ai destele complectamente uscate. nu se ia carne pe ele. mi-ai facut pofta, criminale care esti, desi chifteaua din farfurie arata ca unj cacat. ce te-o fi apucat sa smulgi floricelele Pafurishei, de la papucii de plaja, sa le pui in farfurie?
Mi s-a confirmat aseară că erau bune, chiar şi eu depun mărturie în acest sens.
Metoda descrisă de matale am reţinut-o, se bazează pe stoarceri grele.
Aia cu datu' formei din mână... trebe s-o mai exersez. Se vede treaba că o mână de femeie ştie ce să facă.:D
Parcă ţineam ceva minte că e ca la mici şi parcă îmi aduc aminte cum sor'mea băga deştele în apă, da' am crezut că aşa vrea ea, să lucreze curat.
Dacă tu zici că aia din farfurie arăta ca un căcat, nu le-ai văzut pe celelalte, he-he! Asta era a mai de top, iar floricelele au fost adăugate ca să te facă să uiţi ce bagi în gură.
Arata cam pervers in poz(n)e :) da' tot mai bine cu micu' pe gratar, Maestre :)
Data viitoare bag aceeaşi reţetă şi pe grătar, să văd ce iese.
Eu le-am facut mai subtirele si le-am copt la tabla, pe aragaz...mi s-au parut mai bune, probabil din cauza ca nu erau imibate in ulei.
Bre, ia-ţi o tigaie de fontă, pentru grătar, să vezi ce mişto ies productele.
Au fost bune! Parol! Imi aduc aminte de carnatii in varza de acu' 2 craciunuri... Regret nespus ca n'am fost de fata.
La chiftelele alea cu flori ar fi mers dupa o cafea de'aia gatita de mine cu motoare de avion de plastic prin'nauntru.
Trebe specificat pentru neştiutori că respectivii cârnaţi în varză erau sarmale, da' acolo, compoziţia a fost atât de tare, încât le-am mestecat cu toporul.
Da' au fost bune şi ălea.:D
Da' florile alea ie comestibile, de shed in farfurie? :)
Nu stiu, ca io nu mananc flori :)
@ Sictireanu: Bre, ideea era ca chiftelele să fie comestibile, restu' era pentru distragerea ochiului de la forma rudimentară din farfurie.
@ Păfurişa: O să-ţi iau de Mărţişor un bucheţel de sarmale să văz, le mănânci?
Trimiteți un comentariu