Evadarea 3

Muzeul Aviaţiei

După câteva mutări pe la Otopeni şi Băneasa, Muzeul Aviaţiei s-a stabilit pe locul unde a fost odată "Escadrila Pipera", pe str. Fabrica de Glucoză nr. 2-4 sau, mai pe româneşte, exact la al doilea semafor de pe Barbu Văcărescu, cum treci de intersecţia cu Lukoil şi Skoda.
De cum aţi zărit avionetele suspendat, postaţi-vă în faţa barierei, care se va ridica graţie unui nene aflat într-o chicinetă la vreo 50 m mai în faţă. Acelaşi nene binevoitor vă va apăra şi de gaşca de maidanezi dornici de cultură şi de ceva zeamă de pantaloni. De cum depăşiţi câinii şi coteţul salvatorului, veţi observa clădirea în care funcţionează respectivul muzeu.

Am intrat într-un fel de hangar, împărţit pe felurite secţiuni corespunzătoare dezvoltării aeronauticii în minunata noastră patrie. Cum aţi intrat, pe dreapta, daţi cu privirea în detaliata reconstituire (scara 1:1, cel original se află la francezi) a primului aparat zburător al lui Traian Vuia, pentru ca vis-a-vis, atârnate de tavan, să admiraţi nişte machete mai mici ale aeroplanelor Vlaicu II şi III. Mai încolo, sub macheta primului aeroplan cu reacţie marca Henri Coandă, se oferă spre a fi privite şi fotografiate diferite obiecte ce au aparţinut marelui inventator. O impresionantă colecţie de fotografii vă poartă înapoi, pe vremea primelor şcoli de pilotaj ori la mitingurile aeriene de altă dată, avându-l ca protagonist pe Louis Bleriot, plus o serie de medalii, brevete sau lucruri personale ale piloţilor români din Primul şi al II-lea Război Mondial.

Mi s-a strâns pielea de emoţie când am păşit într-o secţiune mult deschisă spaţial şi am văzut pe viu avioane cu care eram familiarizat doar din poze: superbul avion de vânătoare IAR-80 (primul zbor - 1939), IAR-813 (proiectat în 1950 de către prolificul inginer Radu Manicatide), legendarul MiG-15 (ce le-a dat mari bătăi de cap americanilor în Coreea), un Zlin-226 (monomotor cehesc de acrobaţie şi antrenament), un Aero-45 (al aeroplan cehesc, bimotor, folosit ca avion sanitar). În mijlocul lor, tocmai ce “ateriza” un manechin cu o paraşută de-a temerarului general Baştan (inventatorul paraşutei veritabile, deţinătorul recordului naţional - salt de la 10000 de metri), exact când pe deasupra-i "trecea" un planor IAR IS-35.

Ca să ajungem la celălalt hangar, am trecut printr-un loc ce se doreşte a fi, atunci când se vor găsi bani pentru finalizare, un crâmpei din Bucureştiul boem. Momentan, e doar trist...
Ce-a de-a doua şi, totodată, ultima încăpere, adăposteşte o sumă de staţii de radiolocaţie, două MiG-uri 17, lovitul de 4 OZN-uri deodată (MiG-21, vezi aici sau alte articole pe net din octombrie 2007), motoare cu reacţie, costume de suprasarcină sau scaune de catapultare. Undeva, în umbra fundului de sală, parcă îmi aduc aminte că am zărit o rachetă antiaeriană Volhov, a cărei schemă electrică o studiam în limba ei natală, rusa, pe kilometri de hârtie ("cearceafuri", pentru cei păţiţi), la Antiaeriana din Braşov.

Afară, în soarele dimineţii, se degradau sau dezintegrau o serie de MiG-uri 15, 17, 21, 29, dar şi suratele lor româneşti IAR-93 (primul avion cu reacţie contstruit la noi, realizat în colaborare cu iugoslavii, pe vremea aceea) şi 99 (primul avion cu reacţie, integral românesc). În fundul curţii, era rândul elicopterelor să-şi expună, degradant, tăblăraia: IAR-316 (Alouette), IAR-330 (Puma) şi vreo două Mi-8. Printre piesele de aviaţie mai zăceau rătăcite, dar frumos aliniate, şi ceva piese de artilerie antiaeriană, spre deliciul fiică-mii care a dorit să probeze scaunele servanţilor (cu succes) şi mecanismele de ochire (în zadar).
Ghid ne-a fost o doamnă pe cât de înfrigurată, pe atât de amabilă şi dornică în a ne împărtăşi informaţii despre ceea ce parcurgeam cu ochii.

Mirare: nu ni s-au luat bani de nici un fel deoarece, zicea şi tanti ghida şi un nene apărut ulterior, nu este stabilit statutul muzeului, cu încadrare de personal etc. Adică el este deschis, se poate vizita, dar oficial nu există!
Tristeţe: şi aici, ca şi în alte muzee, oameni cu inima mare vor să facă ceva cu bani puţini sau deloc. E bine că există, dar e păcat să vezi cum se lasă distrugerii atâtea avioane superbe, care au făcut istorie...

Muzeul Ţăranului Român

Fost “Muzeu de Etnografie, Artă Naţională, Artă Decorativă şi Artă Industrială”, “Muzeu Lenin-Stalin”, “Muzeu al Partidului Comunist Român", Muzeul de la Şosea devine în 1990 ceea ce este şi astăzi, nu atât un muzeu etnografic, cât un muzeu ce redă, probabil, cel mai bine versul marelui Blaga: “Eu cred că veşnicia s-a născut la sat”.
Impunătoarea clădire proiectată de strălucitul arhitect Nicolae Ghica-Budeşti, ascunde comori nepreţuite concretizate în mii de piese împărţite pe colecţii: lemn, ceramică, veştminte, religie, obiceiuri, ţesături, învăţământ şi nu mai ţin minte, că sunt multe-multe.
Fiecare sală în care am pătruns avea lângă intrare o plăcuţă numerotată cu denumirea secţiunii respective şi un fel de schemă a locului, cu ceva explicaţii.

La etaj am întâlnit o măreaţă colecţie de ţesături şi veştminte populare pe manechine, fiecare inscripţionat cu zona portului respectiv, obiecte din lemn, un atelier complet echipat de fierărie, un altul de tâmplărie, o moară de vânt realizată numai din lemn, valţuri uriaşe de lemn pentru spălat rufe sau lână, podoabe sau instrumente muzicale.
La parter, pe lângă sutele de obiecte de ceramică şi lemn, de mare atracţie este casa de lemn dotată cu tot ce trebuie, apoi ţarcurile de vite, şi, nu în ultimul rând, deosebita colecţie de icoane pe sticlă, dimpreună cu câteva “izvoade”, acele hârtii impregnate cu grăsime după care se realiza desenul şi “umplutura” culorilor. Parol, o să vi se taie respiraţia!

Fotografiatul este interzis nu numai de preţul exorbitant pus ca să ai voie (50 RON), dar şi de prezenţa unei sume consistente de “cerberoaice”, măcar două pentru fiecare sală, care stau cu ochii de cum intraţi şi până ieşiţi. Vreo două doamne au fost extrem de volubile şi binevoitoare în a-mi ridica vălul de pe ochi şi a-mi povesti cam cu ce se mănâncă o bună parte din exponate (cea de la moara de vânt şi cea de la casa ţărănească). Restul, mi-au dat de înţeles că sunt vizibil deranjate de prezenţa noastră, aşa că nici eu nu am făcut gesturi conversaţionale.

În holul de la intrare, pe stânga, într-o încăpere la subsol, au păstrat ceva amintiri şi din perioada leninisto-stalinisto-comunistă. Pe lângă şirul de picturi ale lui Stalin, Lenin, Dej şi Ceauşescu, interesante sunt “gazetele de perete”, cu scrisori către Stalin, rapoarte ale colectivelor elevilor claselor XX şi YY către Gheorghiu-Dej, poezele infantile (“Frunzuliţă trei sulfine/Au venit în câmp combine/Şi pe soare şi pe lună/Boabele în saci adună”), colinde comuniste de Sărbători (“Pluguşorul cu motor” - de tractor, n.a., Sorcova cooperativei agricole de producţie etc.).

Excelent: bogăţia şi frumuseţea exponatelor nu se poate explica în cuvinte. Pentru cine a văzut Muzeul Satului, este un bun prilej de a vedea şi “sufletul” celor ce au construit bordeie, case, biserici, mori de apă sau de vânt...

Ridicol: preţurile biletelor, care-s pentru copchil - 2 RON, iar pentru suta mea de kile - 6 RON.
Inedit: cu toate vociferările şi teama fiică-mii că aş fi prins asupra faptului, am realizat ceva poze, majoritatea din buzunarul hainei sau din dreptul prohabului, cu spatele la “cerbere”.

Minus: ar trebui mai multe plăcuţe explicative pe lângă mulţimea de exponate, pentru a nu fi nevoiţi ca, dornici de cunoaştere, să riscaţi vreun ziar în mufete de la vreo tanti custode deranjată din lectură.