Aim bac!

Port Louis, Mauritius...
Ziua, mă sleia colosal căldura umedă dimprejuru-mi, dar deîndată ce mă atingea răcoarea camerei, îmi creştea brusc apetitul pentru dezvirginat câteva cutii de bere cu condensu’ pe ele.
Noaptea era chiar plăcut, ce zic eu „plăcut”, era bine-rău. Prin geamul deschis se mai triluiau niscaiva păsăruici somnabule, iar briza răcoroasă ce se furişa la mine-n cameră, merita din plin aşteptarea de peste zi.

Zăceam în pat cu mare pasiune şi beleam un ochi la internet şi altul la CNN, care nu mai aveau alt subiect decât cel referitor la primul preşedinte kenyan al Americii. Hotelul era minunat, cu pat mare şi moale, cu un piculeţ de balconaş şi cu o multitudine de palmieri în faţa geamului. Fusese inaugurat acu’ vreo 7-8 ani, poate mai puţin, nu contează, ideea ce se vrea desprinsă de aici este că era frumos, cochet şi cu mult lemn de tec.

Prestând activitatea descrisă + nişte metale de însufleţire a spiritului, dar mai aşa, în surdină (metalele, nu spiritul), mă gândeam cât de dobitoci au fost oamenii, de au stârpit definitiv şi "purtujur" păsărica aia nevinovată de apare prin Ice Age Unu, şi anume Dodo. Şi cum mă concentram eu la imaginea păsăroiului dispărut de secole, numa’ ce sesizez oareşce foşgăială pe la perdeaua mea. „E doar briza, că doar n-o fi vreun Dodo dornic să mă bântuie!” Şi caut să mă aşez mai bine şi să-mi văd mai departe de lectura internetică despre păsăroi. Vigilent din fire, aveam coada ochiului îndreptată spre perdea, care continua să se mişte nefiresc. Las preocupările nocturne deoparte şi acord din ce în ce mai multă atenţie perdelei mişcate de briză. Nu mă ridic bine din pat că din negura nopţii răsare o bucată de mână apocaliptică ce se înfige în perdeaua mea. Nu mai apucă inima să-mi treacă la următoarea sistolă că, hop!, perdeaua explodează într-o parte şi se iveşte însuşi spiritul păsării Dodo, cu faţa luminată. Instinctiv, mă cac pe mine, scot un strigăt de războinic rănit în coapsă, smulg telefonul de pe noptieră şi-l proptesc taman în capul spiritului malefic şi făr’ de somn. Aud un „ueac!” scurt, apoi o combinaţie nefericită de crăci rupte, un „iaaaa!” şi o bufnitură. „L-am învins”, am gândit subit, „şi l-am trimis la fraţii lui din întuneric!”

Temător, iau lanternuţa din geantă, scot un ochean pe geam şi mătur iarba cu fasciculu’. Pe jos, o formă diformă încerca să se adune într-un întreg, acompaniindu-se cu gemete, vaiete şi o suită zdravănă de înjurături. Vrând să-mi plătească o poliţă petrecută în Liban, la Beirut, Mici, partenerul meu, mare amator de chestii şugubeţe, îşi trăsese un prosop pe cap, o lanternă în dreptu’ făţăului şi dorise să mă sperie. De speriat, mă speriase, nu zic, iar acuma se uita prostit la mine, având înfipte în cap nişte rămăşiţe de frunze de palmier. Ne-a pufnit un râs năprasnic. Mici arăta ca şeful renilor lu’ Santa, beat şi călcat de tren. Şi încă de două ori...