Despre sperieturi - Episode One

Eram noaptea, în patul care este, şi priveam liniştiţi cum se desfăşoară acţiunea la un film gen "Drujba revine pentru a cincea oară - Partea a III-a". Pe ecran se întâmpla liniştea dinaintea tăierii capului unui nefericit. Nu s-auzea nici firul de păr pubian cum creşte. Deodată, la uşa noastră se produc ceva bocănituri. "E cineva la intrare!", se timorează iubita mea. "Ce dracu' să fure de la noi? Salata pentru broască?", răspund fără să-mi iau ochii de la drujbistul care urmărea un papagal în vederea tranşării. La un moment oarecare de timp se repetă şi bocănitul, şi dialogul. "Bă, ne intră cineva în casă!", se precipită Păfurişa către musculatura-mi pectorală, evident, căutând protecţie. După un minut mă convinge să mă ridic din pat şi să iau direcţia zgomotelor dătătoare de fiori. "Io nu sunt aici, să ştii!", făcu ea şi, zdup!, dispăru sub plapumă.

Singur, înfruntând noaptea şi pericolele ascunse prin lăuntrul său, ajung la uşă. Mă uit pe vizor, dar parcă mă uitam într-un cur de babă. Înjur cu putere în gând lenea care mă footuse temeinic atunci când avusesem iniţiativa de a schimba becul de pe hol. Am continuat câteva secunde să privesc bezna, forţându-mi ocheanele să prindă vreo formă, da' nimic. "Trebe să am elementul surpriză de partea mea!", gândesc, concomitent cu strângerea puternică a ciocanului gonflabil cu ţipăitoare (altceva contondent nu am prin casă, cu excepţia căpuşneacului personal), cumpărat anul trecut de la Eforie Nord.

"Deschid subit uşa, şi-i foot una-n moalele capului. Se sperie şi se cară!", mi-am continuat eu firul logic al gândirii. Cu pilota pe cap, întinsă pe burtă şi cu ochii cât ping-pongii, Păfurişa mă tot freca la rădăcina părului, că "Ţine e la uşă? Ţine e la uşă?", aşa în şoaptă. Nu puteam să vorbesc, de teamă să nu audă potenţialul infractor şi să se care. Aşa că, i-am silabisit pe muteşte: "Măăă-taaa!". A dat din cap a nedumerire. "Mă-ta!", deschid rar gura, nescoţând un sunet. S-a prins din a patra încercare: "Eşti prost!", a pufnit ea cu sonorul la minim şi s-a ascuns sub pilotă. Între timp, se mai produseseră vreo două bocănituri scurte. Strâng în dreapta coada moale a ciocanului, dar nu prea tare, ca să nu s-apuce să scoată vreun sunet, număr până la unu şi deschid uşa brusc. "Ia-haaaa!", ţâşnesc în bezna grea, ameninţând cu ciocanul deasupra capului, precum Thor, zeul tunetelor. Zgomote precipitate, duduituri şi vreo trei perechi de luminiţe trecut-au pe lângă mine. De undeva, din dreapta-sus, de pe ceasul de gaze, o chestie de smoală, dar blănoasă, mi s-a prăvălit pe mecla desfigurată de surpriză. "Un pui de drac!", mi-a încolţit prima propoziţie în mintea îngrozită. Câteva gheare mi-au muşcat din pielea capului, a urmat un profund "oarlau!" şi m-am căcat pe mine de frică. La figurat, pentru că la propriu, aproape că mi-am lăsat vezica să cugete liber.

Păfurişa m-a găsit câteva momente mai târziu, rezemat în cur, lângă uscătorul de rufe. Încă mai respiram. "Cine-a fost? L-ai văzut? Te-a lovit în cap? Că ai sânge în păr. Sunăm la Salvare? La Poliţie? La Unu-Unu-Doi?"
Mi-am revenit privind-o cum îi turuiau măselele. Nu s-a oprit decât în momentul când m-a văzut râzând, în capul oaselor: "Fir-ar ale dreacu' de pisici! Iar au venit să se footă la uşa noastră!".