Metroul ca budoar

Mai zilele trecute, paşii se făceau că mă plimbă prin metroul londonez. Nu, nu, serios, chiar e pe bune, nu e o creaţie a imaginaţiei mele debordante, pe alocuri. Şi cum mă uitam eu, aşa, primprejurul meu se reproduceau tot felul de activităţi matinale (între noi fie vorba, era vreo unşpe ceasul lor, ăla de-i zice "GMT", deci, la noi trebuia să fie vreo unu peme) ca de exemplu: un negru la costum se clătea pe gingiile ucigător de vinete şi purtătoare de dinţi distrugător de albi, un jamaican îşi regla şuviţele la culoare, un chinez arăta ochilor apa dintr-un castron de amestecat orezu’, o hispanică trecută de „middle age” îşi îndrepta ţâţele cu ipsos de modelaj, un puştiulică scăpat de la ora de chimie îşi ştergea mucii pe minijupa unei opulenţe platinate, iar cocoana din imagine se isca la creţuri taman lângă persoana mea, folosind intermitent, drept oglindă, geamul uşii care se nimerise a fi în faţa ei.

Acu’, dracu’ să-i ia şi pe englejii ăştia! Nu le era de ajuns volanul pe dreapta, ceaiul de după masă sau expresia risipitoare de sinapse „it’s raining cats and dogs”, mai trebuiau să fuckă ditamai budoarul din metrou. Cu mare părere de rău, din lipsă de timp, nu am putut să ajung în metroul de noapte, adică taman când se duce lumea la culcare, unii cu alţii, unii cu altele, unele cu altele etc.

Pentru lămurire, iata şi singurul exemplu real din toată povestioara de mai sus.