Azi dimineaţă l-am aprobat pe Mircea Badea (în reluarea emisiunii sale) că abia aşteaptă să se ducă ţara asta la dracu’, să vadă ce s-o mai întâmpla pe urmă. Ce să se întâmple, Mircică, tată? Nea Dracu’ o s-o mai dea şi pe la fraţii lui, alde Michiduţă, Talpa Iadului, Scaraoţchi, Aghiuţă, Sarsailă, Împieliţatul, Naiba (asta o fi soră-sa) şi alţii ca ei, că am văzut prin filme (vezi „Constantine”) că are neamuri multe, nu neapărat mărunte, şi care, luîndu-ne după actualitate, au ieşit demult din străfundurile Iadului şi-i întâlnim peste tot în realitatea noastră: pe trotuar, la TV, în trafic, în politică, la piaţă sau la serviciu. Nu? E dată boalii ţărişoara asta a cui o fi, că a noastră nu mai e de ceva vreme.
De parcă nu ne era de-ajuns că ne facem de căcat şi la noi acasă, şi pe unde mai mergem (nu zic aci de mine, de tine, de oameni, în concepţia mea, cu scaunul pe umeri, ci de noi, ca şi naţiune) am ajuns să facem şi bancuri pe seama neputinţei de-a nu reuşi să ne depăşim condiţia. "Bine-bine, ce să zic, n-ai mai auzit bancuri cu români?" Ba da, dragii moşului, da’ nu pe un post naţional, la oră de oareşce audienţă şi, culmea, să râdem de să ne umplem chiloţii vis-a-vis de pilda respectivei glumici. Bancul e beton, a intrat direct în topul personal al bancurilor cu români pe care le-am auzit şi reflectă pe deplin nivelul la care am ajuns după aproape două decenii de „libertate”.
Cică se fac angajări într-o ţară din UE, să zicem, Regatul Unit. Ajunge un cetăţean la ghişeu: „De unde eşti?”, întreabă nenea de dincolo. „Din Franţa”, zice "ueanul" (de la cetăţean UE, n.a.). „Fumezi?” „Da!” „La revedere! Următorul! De unde eşti?” „Din Italia.” „Fumezi?” „Nu!” „Bei?” „Da!” „La revedere! Următorul! De unde eşti?” „Din România.” „La revedere!”
Ha? E de râs? Esteee! E de plâns? Ho-hooooo! Ce e de făcut? Multe, prea multe, dar am râs de m-am îndoit. Asta e ţara noastră, aşa e românu’ vesel!
Şi eu aştept, Mircea, râzând aştept să vedem ce se va întâmpla. Dacă nici să râd nu voi mai putea, atunci chiar că mă duc şi eu unde se va duce ţara, adică la Ucigă-l Toaca şi neamurile lui din ce în ce mai numeroase.
Aşa-mi trebuie dacă nu m-am născut mai la nord-vest, vreo mie şi juma’ de kilometri, he-he!
De parcă nu ne era de-ajuns că ne facem de căcat şi la noi acasă, şi pe unde mai mergem (nu zic aci de mine, de tine, de oameni, în concepţia mea, cu scaunul pe umeri, ci de noi, ca şi naţiune) am ajuns să facem şi bancuri pe seama neputinţei de-a nu reuşi să ne depăşim condiţia. "Bine-bine, ce să zic, n-ai mai auzit bancuri cu români?" Ba da, dragii moşului, da’ nu pe un post naţional, la oră de oareşce audienţă şi, culmea, să râdem de să ne umplem chiloţii vis-a-vis de pilda respectivei glumici. Bancul e beton, a intrat direct în topul personal al bancurilor cu români pe care le-am auzit şi reflectă pe deplin nivelul la care am ajuns după aproape două decenii de „libertate”.
Cică se fac angajări într-o ţară din UE, să zicem, Regatul Unit. Ajunge un cetăţean la ghişeu: „De unde eşti?”, întreabă nenea de dincolo. „Din Franţa”, zice "ueanul" (de la cetăţean UE, n.a.). „Fumezi?” „Da!” „La revedere! Următorul! De unde eşti?” „Din Italia.” „Fumezi?” „Nu!” „Bei?” „Da!” „La revedere! Următorul! De unde eşti?” „Din România.” „La revedere!”
Ha? E de râs? Esteee! E de plâns? Ho-hooooo! Ce e de făcut? Multe, prea multe, dar am râs de m-am îndoit. Asta e ţara noastră, aşa e românu’ vesel!
Şi eu aştept, Mircea, râzând aştept să vedem ce se va întâmpla. Dacă nici să râd nu voi mai putea, atunci chiar că mă duc şi eu unde se va duce ţara, adică la Ucigă-l Toaca şi neamurile lui din ce în ce mai numeroase.
Aşa-mi trebuie dacă nu m-am născut mai la nord-vest, vreo mie şi juma’ de kilometri, he-he!
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu