Neliniştitu'

M-am mutat!

2009-04-15T22:47:00.004+03:00

Sugerat, lămurit, ajutat total şi decisiv de pretenarul Vaxxi, m-am ales cu o nouă locaţiune pentru scrierile mele pline de substanţă şi învăţăminte.

Materialele scrise aici până la această dată, le veţi găsi şi la noua locaţie, aşa că rogu-vă, linkuiţi-vă la Neliniştitu' cel Nou. Sper să vă placă mai mult şi aspectul, şi conţinutul.

Mulţam fain şi numai bine vă doresc!

Daylight robbery - un alt filmulete cu o bancă nefericită

2009-04-09T18:31:00.002+03:00

Un pic de umor britanic, un pic de morţi, filmul are de toate, chiar şi acţiune. Începutul nu te duce cu gândul la nimic, dar subit şi brusc se intră de-a dreptul cu duba în bancă. Urmează vreo două-trei faze drăguţe, apoi totul se desfăşoară conform planului, mai puţin jaful. Adică? Păi, se rupe roata de la căruciorul de bani, unul dintre ei, rănit groaznic la impactul cu banca, leşină în tunel şi câte şi mai câte.

Evident, apare şi poliţia, au loc nişte schimburi drăguţe de informaţii, cuvinte, medicamente, iar lucrurile par a se fi terminat, aşa cum te aşteptai, cu bine pentru hoţi. În mare parte, se întâmplă lucruri bune pentru ei: unul moare, deci scapă de grija banilor şi pârnaie, doi evadează şi nu sunt de găsit, unul se petrece pe Coasta de Azur (deci, intră la categoria „nu e”), unul s-a „liberat” şi scrie o carte despre întâmplare, altul a trecut la budism, dar e tot la bulău, iar ultimul aşteaptă să iasă ca joncţioneze cu ăla de pe Coasta de Azur. Mi-a mâncat o oră jumate din timp, dar cel puţin nu mă mai risc să-l văd vreodată.
Singurul lucru cu adevărat bun din film l-a reprezentat Tiffany Mulheron. Din păcate a avut un rol de două minute.

Bookblog - Schimb de cărţi - Evadarea Cinque

2009-04-07T22:47:00.019+03:00

Duminică după-amiază am avut prima experienţă Bookblog, şi anume, schimbul lunar de cărţi desfăşurat la Lucky 13, pe Şelari.
Citisem despre întâlnirile "Schimb de Cărţi" că sunt ca între prieteni, dar nu-mi imaginam că chiar aşa va fi.
Am ajuns în Lucky 13 pe la 14:30, urmând ca pe la trei şi un minut să apară Raluca Alexe (autoare Bookblog), care s-a aşezat chiar la masa noastră. Peste încă vreo cinci minute au apărut Ioana Ristea şi Andrei Roşca (autori Bookblog). Apoi, pe nebăgatelea de seamă, locul s-a umplut de animaţie, cărţi, discuţii, bliţuri. Nu tu fumuri (decât de ţigară), nu tu fiţe, oameni relaxaţi, mulţi cunoscându-se între ei (se pupau, care vasăzică, se ştiau dinainte), ce mai! A fost de neimaginat.

Cele două amfitrioane (Raluca, Ioana), foarte drăguţe şi de gaşcă, s-au agitat de colo-colo cu liste de personal şi de cărţi aduse/date. În pauze împărţeau insigne cu ocazia împlinirii celor 3 ani de Bookblog. Andrei Roşca le-a ţinut isonul la capitolul “discuţii liber alese cu participanţii” şi “de gaşcă”.
Pe la patru fără douăzeci, am făcut joncţiunea cu Gabriel Mirea (alt autor Bookblog), o belea de om, boem total şi jovial peste poate. Dat fiind faptul că Ioana s-a legat de tricoul meu cu In Flames, până pe la 16:00 am discutat cu Gabi Mirea despre death melodios, râul Olt, religie şi cultura muzicală zero în liceele contemporane.
Cu un sfert de oră peste ora patru, a trebuit să plec (sugestionat teribil de insistent de Păfurişa) la Târgul de Manufacturieri de Zdrăngănele şi Brăţărici pentru fete şi fetiţe de la clubul Fabrica.
Am lăsat cărţile mele şi am luat cărţi de împrumut pe care le voi returna la următoarea ediţie.

Plus: atmosferă artistică, relax total, oameni prietenoşi, fetele şi băieţii de la Bookblog - super! Nu e de ratat nici o întâlnire.
Minus: limonada cu mentă de la bar a fost cam scumpă (11 RON) raportat atât la cantitate, cât şi la ce urme lăsa ea pe limbă.

Ruşine pentru...

2009-04-07T12:59:00.003+03:00

- pani-cofeto-patiseriile AnaPan unde un pumn de aluat înnobilat cu caramel, nuci, stafide, ciocolată e cinci sute de mii kilu' şi nici gustul nu-ţi rămâne pe vârful limbii. Al dreacu’ să fii tu Coposule, nu-ţi mai merge la Rapid şi bagi scumpeturi la cocă!
- spălătoriile EcoFresh care cer 230 de mii pentru curăţatul unei amărâte de perne! Pe lângă asta, mai sunt şi neserioşi când e vorba să-ţi returneze lucrul tău, „că n-a venit, dar trebuie să vină în două ore”, „mai staţi o oră”, „veniţi mai bine mâine” etc. Noroc cu cele din Carrefour şi Cora, care-ţi fac acelaşi lucru pentru juma’ de preţ şi se mişcă în aceeaşi zi.
- nenorocirea de la Intersecţia cu Poliţai din Băneasa. Din cauza tranşeelor antitanc şi a altor lucrări generatoare de noroi, am putea face să crape de invidie cele mai uitate de asfalt sate de pe mapamond;
- manipularea "Free Geegee I - The Chained Sheepmaster" şi tot căcatul din jurul acestui eveniment cu infractori de duzină.

Din frumuseţile oraşului Bucureşti - Matizul personal

2009-04-06T08:13:00.007+03:00

Ieri am fost prin zona Unirii şi am parcat Matizacul pe drumul ce duce spre Mitropolie. Când ne-am întors la maşină, am trăit o minune minunată: două tanti nevorbitoare de limbă română (ba, chiar de sorginte slavă, mi se părea la un moment dat) se tot aranjau pe lângă Matizetele meu să se pozeze. Am aşteptat câteva minute bune până le-au ieşit cadrele dorite.
În timp ce tantile verificau temeninic pe aparatul foto imaginile surprinse cu maşineta-mi, Păfurişa îmi aruncă: "Ce-ar fi să te duci şi să le întrebi nu vă supăraţi, mai doriţi să faceţi poze, pentru că vreau şi eu să plec."
Mă gândesc să-l înscriu pe Matizete în circuitul turististic al deosebitei noastre capitale.

Poveşti de Buzău - La doctor I

2009-04-03T18:03:00.001+03:00

Mulţi dintre noi avem ticuri verbale. Mulţi dintre mulţi dintre noi avem ticuri verbale menţionând organe genitale. Şi încă o dată, mulţi dintre mulţi dintre mulţi dintre noi avem minunatul tic verbal "în/ce/care/unde/când/etc. poola mea".
Legat de acest subiect, m-am gândit să încep în a vă povesti câte ceva despre Veşnicele Plaiuri ale Buzăului. Iat-o pe prima...

Se făcea că o tanti avea o fată bună, uşor depăşită de vârsta "buletinării", aşa, pe la 15 ani. Într-o zi de iarnă, o trage pe fătucă un curent, ulterior acuzând vagi dureri în gât şi urechi. Mă-sa, ca orice mamă grijulie şi responsabilă, a sărit numaidecât să meargă cu ea la cel mai ţapăn doctor de găuri superioare din localitate. Ajunse la spital, au constatat că doctorul priceput lipsea momentan din cabinet, dar urma să se întoarcă ASAP. Şi cum se uitau ele pe pereţi şi la "uite cum ninge decembre", numai ce-mi apare nenea doctoru' cu un telefon mobil înfipt într-una din urechi şi înjurând temeinic: "Deci, să-ţi iei, în poola mea, castronu' din faţa garajului meu, că te-ai belit. Şi să nu te mai prind, în poola mea, că vii să-ţi dau scutiri pentru servici!". Astea două rămăseseră mute sub influenţa celei mai profunde uimiri şi se făcuseră una cu decorul cabinetului.

Doctoru' părea că nu le-a observat, deşi mai că dăduse peste ele, cel puţin peste fătuca ce stătea, transformată în statuie, fix pe scaunul de consult. S-a aşezat la birou, după care foarte calm a întrebat-o pe mă-sa care-i scopul vizitei. Nici nu a terminat femeia bine de expus subiectul cu gâtu', că doctorului i-a sunat telefonul. A urmat o altă conversaţie furtunoasă cu unu' care trebuia să-i ducă maică-sii, la Smeeni, nişte lemne de foc, după care a mai sunat cineva care l-a scos din sărite pe motiv că nu-i găsea nu ştiu ce piesă la centrala termică de apartament, aflată în garanţie, şi, nu în ultimul rând, un prost îi lovise maşina parcată în faţa spitalului. "Spune-i lu' Vasile să vină, în poola mea, încoace, după ce-i ia lu' ăla numărul. Şi mai zii să nu-l lase să plece, în poola mea, că vin şi io jos acu'!" Apoi a urmat lovitura decisivă. A aruncat telefonul pe birou, şi-a trecut o mână prin părul rar şi s-a întors către fătuca mesmerizată: "Să dea dreacu', ce zi! Ia să vedem, tu ce poola mea ai în gât?".

Eagle Eye - Aceleaşi obsesii americane

2009-04-02T16:59:00.005+03:00

Shia, ăsta, chiar joacă interesant, nu zic. Prima oară l-am văzut în "Transformers" cu bunătatea de Megan Fox. A doua oară l-am urmărit ratându-se în chip de împreunare nefericită dintre Marlon Brando, Elvis şi James Dean, zic aci de rolul Jones Jr. Jr. (Indiana IV). Iar cu filmuletele ăsta din titlu a sărit în clişeul cu obsesii americane celebre, dar nu singur, alături de altă bunăciune, Michelle Monaghan.
Scenariul parcă ar fi decupat din cărţile lui Dan Brown. Acţiunea se desfăşoară, la început, pe două planuri aflate în proprietatea lui Shia şi Michelle, normal. Ulterior se intersectează planurile, se cuplează acţiunile personajelor, iar la final se cuplează şi personajele. Sau, cel puţin, aşa lasă de înţeles.

Filmul e drăguţel, te ţine cu pumnii la dantură un piculeţ, are nişte idei interesante pentru cei din branşă (nu te ducea gândul că se poate băga o bombă în muştiucul unei trompete!), explozii, efecte, “siuspans”, dar, cel puţin din punctul meu de vedere, a dat-o cu mucii-n fasole când am văzut că vocea de femelă cu care vorbise Shia, Michelle şi alte personaje apărute prin tot filmul, era de fapt un ditai calculatoru' cu o pupilă enormă, ce aducea a ochiu' din Mordor, atotvăzător şi cunoscător, şi care e spart cu voluptate şi voioşie de personajul principal masculinic, dacă mai ţin bine minte. Sau nu? Dacă chiar nu aveţi de ales altceva, urmăriţi-l şi veţi afla şi cine a spart cu adevărat ochiul digital.
În film apare pe undeva, într-o pauză de contract, bănuiesc, şi fostu’ soţ al Buzgelinei, Billy Bob Thornthon.

Românii la Combinatul de Oţel Suedez - Snapjaw, L.O.S.T. şi IN FLAMES

2009-03-31T11:41:00.020+03:00

Cu multe luni în urmă, când am auzit că vine In Flames la noi, am zis că e o mare cioacă. Când Păfurisha mi-a făcut cadou biletul la concert, am ştiut că o să-mi mai trăiesc un vis. Aşa că, ieri, pe la patru jumate, mi-am tras tricoul ăl bun cu In Flames, ghetele şi geaca rocărească şi am tăiat-o înspre Arenele Romane.
La şapte jumate mă izbeam de cea mai mare surpriză de când mă rocăresc eu pe la concerte: în mijlocul Arenelor trona un uriaş cort de nuntă, petreceri, dracu’ să-i ia de organizatori, că încă mai avea pe sus urme zdravene de confeti. Românie locuită de români...

În jur de opt a intrat în priză prima trupă a serii, Snapjaw, despre care nu auzisem mare lucru. A fost surpriza plăcută a emisiunii, pentru că exact ce le ieşea băieţilor din chitare, le iese şi ălora la Galaţi, la siderurgic: un thrash în stilul smuls, ritmat, desprins de undeva din vremurile de legendă ale lui Exodus sau Metallica, exact pe inima mea. Băieţii au excelat cu toţii în energia degajată, agitându-se şi simţind adevărat piesele. De departe s-au desprins unul din chitarişti (Cătălin), tuns frumos, îmbrăcat în cămaşă şi pantaloni negri, elegant, de parcă venise la interviu, şi vocalul (Bony), care avea o mască „osoasă” de triumfător impact vizual. Păcat de faptul că n-au reuşit să cânte decât vreo două piese, pentru că le-a murit sunetul, dar şi-aşa au dat foc rocărimii. Abia aştept să-i mai văd pe undeva şi să le cumpăr albumul care, cică, îl vor scoate în toamnă.

Nici despre L.O.S.T. nu auzisem ceva notabil până în acel moment, dar unele pasaje sunau chiar bine, băieţii ocupându-se cu un death curat, cu adaos de clape (care nu s-au simţit defel, probabil şi datorită faptului că am stat la vreo zece metri de scenă, pe stânga), deşi la ei pe site zic că produc death melodios. Dacă muzica nu mi-a plăcut în mod deosebit, show-ul a fost frumos, cu zbateri şi lumini meseriaşe, iar mesajul de închidere al solistului (BB Hanneman) m-a încântat de-a dreptul: „Vă mulţumim că aţi venit la concert, vă mulţumim că veniţi să vedeţi şi trupe româneşti. Staţi departe de droguri”. Asta se întâmpla, undeva, la vreo 30 de minute peste ora opt. Evident, a treia trupă românească anunţată, Godmode, s-a „pierdut” în cotidianul organizării evenimentului.

Pe la zece fără un sfert a explodat cu „Pinball Map” (Clayman - 2000), poate cea mai tare trupă de „melodic death metal”, In Flames. Surpriza cea mai mare şi cea mai neplăcută nu a fost sunetul „de cort” oferit unei formaţii de asemenea calibru (idioţii de organizatori români!), ci faptul că au apărut numai patru. După prima piesă, Anders, solistul, a anunţat că Jesper Strömblad, singurul fondator rămas în trupă din ’90, de la înfiinţare, nu a venit din pricină de dezalcoolizare. Oricum, dacă venea şi Jesper, sunt sigur că nu mai aveau loc pe căcatul de scenă de 20 de metri, ai dreacu’ să fie ăia cu organizarea!

Tăvălugul suedez a trecut prin mai toate albumele şi a băgat în mine forţa celor mai ţapene bucăţi cu care-mi spărgeam boxele în Matizache. Şi le iau cronologic: “The Hive” (Whoracle - 1997), “Colony” (Colony - 1999), oţelul-beton “Only for the weak” (Clayman - 2000), “Drifter”, “Cloud connected”, “Trigger” (Reroute to remains - 2002), “The quiet place”, “Touch of red”, “My sweet shadow” (Soundtrack to your escape - 2004), beleaua “Come clarity” şi “Take this life” (Come clarity - 2006), “Alias”, “Disconnected”, “Delight And Angers” (A sense of purpose - 2008). Asta, din ce-mi mai aduc aminte de pe telefon, he-he!
Aş fi vrut să simt cum mă cuprinde şi inundă la fiinţă şi “Ordinary story” (Colony - 1999) plus încă vreo două, da’ au fost destule bucăţi care să mă exulte aproape de maxim. Zic aproape, pentru că la solo-uri se cam ducea din forţa pieselor datorită lipsei unei chitare.

A fost un spectacol de mare forjă, cu multă energie pe scenă şi full de metale supergrele în boxe, cu Björn Gelotte care ar fi cântat şi pe zece chitare odată, Peter Iwers care băga ciment cu bassu’, Daniel Svensson ce dezlănţuia infernul pe tobe cu perechi de mâini invizibile şi un Anders Fridén într-o fericită dispoziţiune, pus pe şotii, glume şi întreţinându-se cu rocăraşii după fiecare piesă. Atmosferă, tată, ce să vă mai zic! Asta a mai spălat din calitatea sunetului, care nu a fost chiar atât de prost ca într-un club, luminile de coco-moco şi total neinspirata idee cu cortul, care a fost bine ancorat de nu şi-a luat zborul de la decibeli şi ţopăială rocărească.
Eh, şi uite-aşa, cu mulţumiri Păfurişei pentru “cadeo”, am trăit-o şi p-asta, IN FLAMES!

Fineţe şi rafinament la Green Tea

2009-03-27T19:30:00.000+02:00

În fundul unei curţi relativ mari, se află o casă împărţită inspirat pe trei niveluri: parterul este ocupat de „Camera cudetoate” şi „Salonul mare”, la primul etaj întâlnim două saloane, indian şi japonez, iar la mansardă, un loc cochet, intim şi frumos decorat, unde noi nu am prins rezervare, numit „Micul Paris”.

Nu cred că există un locşor din casa aia care să nu ne fi plăcut (pentru că l-am explorat, cu toate că am avut teamă de scările cam fragile pentru suta mea de kile), aşa că rezervarea de doi de la „masa de jad” (cred că aşa i-a spus fata care ne-a postat acolo) din Salonul Japonez, a fost o surpriză mai mult decât plăcută, mai ales prin unicitatea locului. Masa închisă la culoare şi frumos pictată, înaltă de 20 de centimetri, se afla pe un mic piedestal, într-un intrând din salon, şi era acompaniată de patru scăunele în acelaşi ton de înălţime, dar nu incomode. Adăugând un mic lampadar pe partea mea, o candelă în colţul mesei, o mică noptieră pictată pe partea Păfurişei, un meniu bogat în ceaiuri, amabilitatea extremă a fetelor şi se anunţa deja o seară reuşită. Şi aşa ar fi fost dacă în salon cu noi nu se aflau 4 plus 3 peezde frustrate şi aorgasmice, care râdeau fulminant de tare, denundându-şi aflorimentul bucal şi care timp de o oră şi-au împărtăşit reciproc (şi nouă, normal!) problemele personale, ca epilarea inghinală târzie sau structura himenului de treijdoi de ani la mioape dotate cu duşman frontal (năsău, n.a.).

Pentru început, am consultat meniul şi nu mică ne-a fost surprinderea când am văzut că pe lângă suta de sortimente de ceai, mai poţi opta şi pentru o sălăţică de pui, ton sau vară (18 lei), pişcoturi cu dulceaţă şi alte minunăţii de gen (în jur de 10 lei), bruschete sau produse de patiserie franţuzească (vezi paranteza anterioară). Care vasăzică, decenţă...

(Paranteză cu privire la intimitate. Stresaţi vizibil de conversaţiile de „Caravana dragostei cu Mircea Radu” ale vecinelor majoritare, tânjeam după intimitatea oferită de o cămăruţă cu uşa semiînchisă, cu candele arzând discret pe nişte policioare de lemn, pe care o zărisem de cum ajunsesem la etaj. „Aaa”, făcuse Păfurişa visător de încântată, „un separeeeu...” Prin urmare, când a venit discreta făptură să ne ia comenzile, am şi întrebat-o dacă în toată casa aia nu au un loc de doi, aşa mai intim. În urma răspunsului negativ, i-am povestit că am văzut noi un separeu de două locuri, la care se închide şi uşa, exact de cum am intrat în „japonez”. Asta s-a pus pe râs şi abia a reuşit să îngaime: „Aveţi dreptate, acolo e intimitate, dar nu e separeu, e baia!”. Închidere de paranteză.)

Salata de pui a fost mare şi bogată, tarta cu fructe de pădure, la fel, iar tortul Krantz, împrietenit cu o bulă de îngheţată de nuci, a fost o nebunie papilară! Peste toată astea am turnat ambrozie: câte-un ceai maté (originar din America de Sud) eu „Carnival”, iar Păfurişa, „Salida del Sol”. Cu ocazia acestor ceaiuri, am fost tare bucuroşi de cunoştinţă cu „tărtăcuţa” din care se bea ceaiul (de unde şi denumirea lui) şi a „divaisului” de supt, confecţionat din alamă, numit „bombilla”.

După ce s-au dat duse „decibelele” din salon, ne-am bucurat în linişte de muzica-balsam tip Leonard Cohen, un ceai „Mango Flip” absolut delicios şi, încununarea-încununărilor surprizelor plăcute, am pufăit la greu o şişa (narghilea) cu aromă de scorţişoară. A fost minunat de minunat, iar aici puteţi vedea câte ceva din ce-am trăit noi.
La plecare, am trecut prin „Camera cudetoate”, care este, de fapt, casieria unităţii şi magazin, şi ne-am procurat un ceiuţ negru-aromat de 9 lei, 50 g.

Plus: discreţia şi rafinamentul decorului, curăţenie impecabilă, delicateţea şi promptitudinea fetelor care ne-au servit şi, peste toate câte-au fost, mai aveau şi wireless care mergea brici!
Minus: peezdele clămpănitoare.

Despre sperieturi - Episode III

2009-03-24T21:03:00.007+02:00

Eram la sor'mea, la Buzău, într-un weekend de mare încărcătură emoţională (îşi luase pisică), calorică (inaugura centrala de apartament), acoolică (ieşise o nouă promoţie de la Pietroasele) şi bucolică (raiul colesterolului, datorită priceperii exagerate ale susnumitei în ale gătitului).
Împrejuru-ne se făcuse noapte şi aveam să aflu că nenorocita de pisică numa' în pat vroia să doarmă, între sor'mea şi bărbac-su, maestrul Escu, superbăiat de prin partea locului.

Bem, mâncăm, râdem şi, la un moment dat dispare animalu'. Pis!, pis!, pisda mă-tii dă pisică, unde te-ai ascuns, acolo să rămâi! Cum se făcuseră orele înaintate, hai să băgăm coarnele-n perne. Cuprinşi de boala porcului, în urma repetatelor şedinţe de fripturi, salăţi "biof" şi prăjituri "cranţ", ne-am aruncat cu voluptate nedisimulată în paturile gemând de sănătate şi trai bun.

După ce mă benoclez inutil la teve vreo douăj' de minute, mă taie pişarea şi o tai spre baie. Drumu' spre uşurarea vezicală trecea prin faţa dormitorului sor'mii, care avea uşa deschisă. Şi acu' se desfăşoară filmul pe două planuri: unul în dormitor, iar cel de-al doilea pe hol.
Începem cu planul din dormitor şi o găsim pe sor'mea şi maestru Escu intromisionaţi în pat, cucăind, aşa. Pe sor'mea, fire mai blajină (de Nehoiu, na!), a furat-o gravitaţia la un ochi, s-a întins rapid şi la celălalt şi toată masa corporală i s-a dus înspre o dulce sforăială. Bărbac-su căta pe deasupra mustăţii la un obscur post teve, dar nici el nu dădea semne că n-o să cedeze forţelor de atracţie a pleoapelor.

La un moment dat, se întâlneşte sor'mea cu un coşmar, se zbate oleacă şi cade într-o rână către bărbac-su. Instantaneu, de sub plapumă se aude un "oarlauau" strivit şi trăgând a moarte lentă. Sor'mea, cum ziceam, pornită pe somn, n-a schiţat nimic. În schimb, ăsta mustăciosu', barbac-su, a devenit brusc vigilent, a strecurat vânjos o mână sub plapumă, a smuls ceva păros de-acolo şi, speriat de parcă se trezise cu dracu'n pat, l-a aruncat pe uşa dormitorului (în hol, adică) cu un mare strigăt de luptă: "Ueaââaaa, Satană!".

Ei, bine, acuma vine şi planu' doi, ăla în care eu treceam pe hol în drum să mă pişulesc. Cum târşâiam papucii prin faţa uşii lor, am tresărit o clipă la strigătul disperatului şi am întors capul să văd care-i treaba şi cine-l taie p-ăla de e în pat cu sor'mea. Nu am putut să nu remarc o mişcare în semiîntunericul dat de ecranul televizorului şi un sunet ce aducea a miorlăit şi care se auzea din ce în ce mai tare cu cât o chestie blănoasă se făcea mai mare venind pe traiectoria mufei personale. Adânc şocat de impact şi de efectul Doppler, cu brazde sângerânde pe chelie, am dat un răcnet magistral şi m-am prăbuşit în dulapul de pe hol.

Încet, casa s-a trezit la viaţă: patul a început să scârţâie, semn că sor'mea revenea în lumea noastră, s-au aprins luminile, eu zăceam nemişcat şi băgat jumate în dulap, lumea râdea cu lacrimi şi schimbări de culoare la fizionomie, iar pisica Doppler se aranja la blană în uşa bucătăriei.
Deliciul final a fost când am constatat că, aproape, nu mai era nevoie să mă duc la baie. Eventual, doar să-mi schimb boxerii şi să mi-o scutur niţel...

Jocul cu oaia

2009-03-23T14:53:00.004+02:00

M-am umflat de râs când am văzut ce fac nişte ciobănaşi galezi întru relaxare, tânjind după un joc pe calculator.
Ia de priviţi clipul postat pe 16 martie pe youtube şi care deja are milioane de vizionări.

O labă de mâncare la Bran - Bărbăţia Vampirului

2009-03-20T13:19:00.004+02:00

Legenda spune că ne prinsese noaptea pe meleagurile bântuite (Bran) ale celebrului conte vampir (Draculea), în căutare de ceva care să ne potolească muzica din maţe. Orele nu erau prea înaintate către cântatul liliecilor, ci doar vreo zece minuţele se trecuseră după ora nouă. Ici, nu, dincoace, nu, iote parcă se adevereşte povestea, ăştia se cam cară de pe străzi noaptea, să nu-i sugă careva la vene.

Întâmplător ne cad ochii pe o pensiune-restaurant-patiserie-bar-parcare, denumită... denumită. Îmi cam scapă la ora asta denumirea... “Casa din Bran”? Oricum, e vis-a-vis de Hanul Bran. Boooon...
Urcăm nişte trepte, salutăm statuia unui pitic-bucătar care trebuia să ţină ceva în mână (poate meniul zilei?) şi dăm într-un locşor drăguţ, cu ciclamenuri naturale pe mese şi un grup de 4-5 melteni cu perechile lor feminine care se certau pe nu ştiu ce aiureli nocturn-juvenile. Atmosfera duhnea a fum şi a înjurături neaoşe. Era bine... Încă se mai servea haleu.

Întrucât nu ne băga nimeni în seamă, am sărit pe barul din preajmă şi am cerut meniuri de la o tanti care încă-şi mai căuta rostul în marele ciclu al vieţii.
În timp ce mă pregăteam să-mi aleg o ciorbă de fasole (că, deh!, era noapte şi mergea), ochiul vigilent al Păfurişei cade avid pe unul dintre cele mai sugestive titulaturi de haleală pe care le-am întâlnit şi care mai era şi specialitatea bucătarului: "Bărbăţia Vampirului", având alaturată varianta în engleză, "Vampire's Manhood".

Pe lângă faptul că ne-am căcat pe noi de râs, am decis că e cazu' să întrebăm ce se serveşte sub acest titlu, înainte de a comanda. Nu de alta, da' nu doream să mestec coaiele vreunui nefericit sau, feri-mă Doamne, vreo altă parte din zona adiacentă! "E ceva muşchi de porc rulat şi umplut cu ceva ciuperci şi ceva caşcaval", am primit noi reţeta exactă de la o duduie ce binevoise a se arăta într-un târziu cu un carneţel de luat comenzi de la fraieri. Ca să mai avem o variantă de fugă, am ales şi un platou cu brânză de burduf, caş dulce, caşcaval, jumări, roşii şi ceva muşchi ţigănesc. Ca desert am lăsat la latitudinea ei: o plăcintă cu brânză.

Ciorba de fasole nu avea fasole, doar vreo cinci boabe am găsit cu mare străduinţă, printre cele trei bucăţele de kaiser ce se înecaseră întâmplător în zamă. Da' a fost bună...
Se făcuse de zece seara şi un nefericit intrase să ceară ceva de ale gurii. "Nu mai luăm comenzi după nouă jumate", l-a lovit răspunsul. "Să se ducă la han, dragă!", se izmeneau cele două picoliţe, alături de un puleaşcă fumător ce părea a ţine de locul respectiv. Eu cu Păfurişa ne felicitam că am avut noroc de faptul că sosisem până în ora când se lua ultima comandă.

Platoul cu brânzeturi, jumărete şi filee a fost aşa şi-aşa, de departe distingându-se brânza de burduf şi roşiile ce păreau a nu fi de-a dreptul turceşti.
Supriza emisiunii a fost “menhudul celui de ne suge” şi care arăta fix cum îi zicea numele, adică un fel de poolă prăjită cu caşcaval ras pe deasupra. “Asta e?” “Asta e! S-aveţi poftă!”, mi-a zis tanti şi s-a cărat la gaşca ei.

Prima impresie a fost cea de miros. Nu cred că schimbaseră uleiul cam demulticel, pentru că produsul vampiro-puloidal avea un teribil iz de peşte prăjit. Am tăiat o bucăţică şi, pe lângă faptul că ciupercile lăuntrice nu erau legate cu nimic, cu un caşcaval, un aluat, ceva, ci erau luate direct din conservă şi aruncate acolo, gustul de care m-am izbit mi-a adus aminte de armată, plantoane, marşuri şi comandanţi de companie imbecili. A fost, cred, primul fel de mâncare din viaţa mea când nu am putut să mestec şi să înghit o îmbucătură, măcar. Nu am ce gust să vă descriu, dar nu am întâlnit never-ever ceva mai fad şi mai greţos, în acelaşi timp. “Ia cheamă-l, fă, pe bucătaru’ care a făcut căcatu’ ăsta, să-i dau să mestece din poola mea, că sigur are gust mai bun decât ce-a cules el de la vampiri!”, îmi venea să o strig p-aia.

La câţi bani dădusem pe pulenta vampirească, nu-mi venea s-o părăsesc integral acolo, plus că sunt un tip bine crescut şi nu las mâncare în farfurie. Aşa că am ochit rapid un ziar singuratic, am luat poola cu ciuperci virgine, am împăturit-o fulgerător în hârtie şi am aruncat-o în rucsac. Privirile întrebătoare ale Păfurişei au primit un răspuns scurt, dar ferm: “O să vezi când plecăm!”.

Într-un târziu reapare duduiţa, dă în mine cu “să vă fie de bine”, dispare un pic şi reapare cu plăcinţica brânzoasă. Decid mintal să nu mai risc şi o las pe Păfurişa la o primă îmbucătură. “Iamii-iamii!”, făcea ea după ce a înghiţit produsul. Hotărât, mă arunc cu furculiţa într-o porţie de om sănătos şi o azvârl numaidecât pe gâtlej la vale. În secunda ulterioară mi-au dat lacrimile şi nu mai pridideam să-mi fac vânt cu furculiţa şi să trag aer fals prin gura largată la maxim. Era aşa de fierbinte, că mi-a plecat pe gât în jos cu bucăţi de piele de limbă şi feliuţe interne de esofag. “Şi eu m-am fript”, râdea Păfurişa, “da’ am vrut să fac şi eu ca-n “Moromeţii” cu fasolea pe tarla, mai ştii, nu?” Îmi venea să-i rup capu’ cu ce-aveam împăturit în hârtia de ziar în rucsac! Când am mai început să simt iar gusturi, am constatat că plăcinţica cu brânzică a fost cea mai bună chestie mâncabilă din tot ce ni se perindase prin guri în seara aia.

Am plătit (mult de tot!) şi ne-am cărat. Înainte de a coborî definitiv scările, am luat poola sugătorului de hemoglobină din rucsac şi i-am înfipt-o în mână piticului-bucătar de la intrare, să se prindă poporul că aia e specialitatea casei. Râzând de mama focului, ne-am topit în negura nopţii.
A doua zi, tot pe seară, piticul gastronom încă-i mai strângea în mânuţă “bărbăţia vampirului”...

Clipu' la "aia cu bufniţa"

2009-03-17T23:49:00.004+02:00

Am găsit asta întâmplător şi m-a făcut să-mi aduc aminte de vremuri frumoase.
M-a dezintegrat de râs ilustrarea poantei!

Duş exploziv

2009-03-15T22:49:00.004+02:00

Eram undeva, prin Africa, într-un complex turistic foarte şic, cu nişte bungalouri în formă de bordeie, cam cum avea Skywalker în copilăria lui de pe Tatooine. Administratorul era un francez, un tip de mare viaţă, cu două mari calităţi: nepoată-sa, o creolă superbă de vreo douăj' de ani, generatoare de erecţii spontane, şi nevastă-sa, de acelaşi soi cu prima expusă . La astea mai adăugăm şi o fetiţă ciocolatie de vreo patru anişori, pe care-ţi venea s-o mănânci (cu tot cu mamă şi mătuşăăă!), aşa de frumuşică era.

Camera era mai mult decât rustică, cu pat tare, de scânduri, şi ridicat la confort cu o saltea de paie, cu nişte măşti tradiţionale pe pereţii zugrăviţi în alb, un lampadar interesant, din crengi de "nu-ştiu-ce" copac din vecinătate şi o baie micuţă, cochetă, curată, cu duş. Am avut ceva dubii la materialul din care era făcut bordeiul, pentru că mi se părea a fi deosebit de subţire, un fel de rigips tencuit cu pămînt, ca să pară aşa, mai de "agroturism". Oricum, când ciocăneam pereţii sunau a gol şi-mi era frică să mă sprijin de vreunul, să nu cad în curte.

În stilu-mi bonom şi jovial, m-am împrietenit degrabă cu respectiva familie, iar câteva ore mai târziu, aveam să culeg şi roadele acestei prietenii: tipul avea să-mi ofere ca să mă plimb prin împrejurimi, un tanc de Land Cruiser. N-aveam să găsesc nici un doritor printre colegii mei care să mă însoţească într-un inedit safari, aşa că am luat-o "la pedală" de unul singur. După câteva ieşiri nevinovate în decor, speriat involuntar de măgari ce tractau căruţele localnicilor şi tone de înjurături pe care le-am adunat conştiincios, la vreo oră-jumate, două, m-am întors "la bază" şi i-am predat cheile lui Patrick, cu miliarde de mulţumiri. Ăsta dădea la mâncare la câteva găini-decor (erau atât de anemice că nu pot spune că foloseau la ceva, să ia vreun ou sau să mănânce aşa schilodenii) şi se bucura de amurg cu familia, sub un umbrar, cam pe lângă bordeiul meu.

Transpirat şi plin de praf, mi-am aruncat hainele pe pat şi am ţâşnit la duş. Apa caldă era furnizată de un boiler alimentat cu un lichid gros, probabil păcură, sistem nemaiîntâlnit de mine până la acel moment. Dau drumul la apă, constat că nu e pe gustul pielii şi prafului de pe ea, înjur cinci minute, timp în care mă şi îmbrac, ies afară, îi spun lui Patrick despre problemă, iar ăsta pune un negruţ să-mi facă focul. Ascult două trei metale, încerc apa, măresc debitul la lichidul de combustie, apoi, satisfăcut pe deplin de temperatură, mă bag în duş.

În timp ce-mi alintam trupul cu săpunul de cacao pe care-l luasem din localitate, parcă auzeam ceva pufnituri şi bolboroseli venind dinspre boiler. Scot un ochi printre spume, pun mâna pe boiler, mă frig, înjur şi-mi văd mai departe de clăbuceală. Iar aud: "Pffff... Hâlf-hâlf! Fuufff...".
Nu am mai apucat să manevrez prea mult săpunul pentru că un mare "Bau!" a făcut să dispară peretele pe care era duşul şi jumătate din cel adiacent lui, pe care era boilerul. "Atât mi-a fost!", mi-a trecut accelerat un gând prin faţa minţii. "A venit Apocalipsa să mă scurteze la tinereţe!"

Speriat de explozie, negru de la funinginea care ploua peste mine, cu poola-n mână, dar ţinând strâns de săpun, priveam mesmerizat cum sar fulgii din găinile ce alergau turbate prin faţa mea şi nu mă prindeam ce m-a trăsnit. Mai încolo, la câţiva metri, reacţiile erau intense şi diversificate: Patrick îşi acoperea copilu' la ochi, nepoata aplauda râzând în hohote, iar nevastă-sa rămăsese cu vedere la amigdale privind pe negrul cu poola albă ce tuşea fum şi-i speriase găinile-fantezie.

După câteva ore, la cina oferită de Patrick pentru a-mi mai trece de sperietură, am aflat şi ce se întâmplase: cum bordeiul respectiv nu fusese locuit de multă vreme, un păsăroi de prin zonă se găsise să-şi facă un cuib de crengi adevărate taman pe burlanul de la boilerul meu, de unde şi explozia cu pricina.
În cele trei zile pe care le-am petrecut acolo am fost răsfăţatul locului. Să vă mai zic că "nefericitul" eveniment mi-a atras pe deplin simpatia lui Patrick (am primit cel mai ţapăn bungalou, cu pat conţinător de saltea cu arcuri, pereţi betonaţi şi boiler pe gaz, Land Cruiser-ul zilnic, cât timp vroiam, mâncare şi băutură pe daiboja), dar mai ales a mirobolantei nepoate? Nu vă mai zic, vă las imaginaţia să zburde, he-he!

Despre sperieturi - Episode II

2009-03-12T22:52:00.004+02:00

Din episoadele anterioare aţi aflat că mă pricep şi la chiftele.
Ei, bine, mă muşcă iar microbu' gastronomic într-o după amiază însorită de febmartie şi mă pun pe făcut "piftele", vorba unei pretenare bune, care pe lângă suita de calităţi, excelează într-una: e moldoveancă! Enfin...

Produc un număr oarecare (oarecare = vreo opt) şi pentru că afară soarele era cam cu dinţii la vedere, aşez castronu' cu bunătăţi afară, pe pervaz, după care îmi văd de treabă (mâncatu' seminţe şi privit la teve cu poola-n tavan). După un timp mi se strânge cavitatea bucală la gură şi mi se face dor de-o chiftea răcoroasă şi săţioasă.
În timp ce mă îndreptam către geamu' cu "piftele", zăresc printre panglicile jaluzelei cum o ciurdă de pisici, alea de se tot foot pe la uşa-mi (vezi "Despre sperieturi 1"), stătea ciorchine pe castronu' meu şi se chinuiau să-l văduvească de capac. "Să vezi ce la fac, ale drecu' animale rele şi 'oaţe!", mă dedau eu la sentimente mai câinoase.

M-apropii tiptil de geam şi "vup!" îl deschid subit şi brusc. Nici dacă aruncam un câine turbat între ele nu săreau aşa! Vreo două au căzut de pe pervaz (Ho! Nu plângeţi că stau la unu şi mai jos e o boltă de viţă-de-vie.), iar restu' au ţâşnit în direcţii browniene, însoţite de-o miorlăială la unison. În graba cu care au părăsit "scena crimei", castronul s-a dat pe o parte, a scăpat de capacul care a urmat pisicile căzătoare, iar câteva chiftele s-au aruncat şi ele în gol.

Acuma, asta n-ar fi fost spectacular dacă la masa de sub boltă nu s-ar fi aflat vecina de la parter, la o şuetă cu bărbac-su. Întâi au lovit-o cele două mâţe învinse de gravitaţie, care nici măcar n-au făcut cunoştinţă cu ea, au dispărut mai rapid decât îi aterizaseră în cap. Nici nu terminase bine să chirăie a sperietură că "buf!", a primit a doua lovitură şi decisiva: capacul de la castron. La câteva secunde, au urmat şi câteva chiftele, aşa, de încheiere.

Eu am auzit chirăiala şi m-am speriat un pic, de ce să mint, mai ales când am auzit zdrăngănitul multiplu al capacului şi asta înainte să atingă cimentul (ştiam cum sună, deoarece îl mai încercasem la rezistenţă cu alte ocazii). Am luat-o tiptil pe scări, am mai drăcuit şoptit vreo două mâţe ce mi se vânturau printre picioare şi am scos uşor capul pe după colţul casei. Peisajul era de Stan şi Bran, să dea boala: baba avea capu' pe spate şi nu prea mişca, iar bărbac-su stătea alături relaxat şi muşca dintr-o chiftea.

Mi-am găsit oleac' de curaj şi m-am făcut că duc ceva la gunoi. "Salut!" "Salut!" "Ce frumos e-afară!" "Da, da' nu e aşa de cald." "Da' doamna se simte bine?" "Da, au speriat-o pisicile astea nenorocite că ţi-au dărâmat castronu' cu chiftele şi au mai căzut şi două animale peste noi, aci. Iniţial a leşinat, da' acuma se odihneşte după sperietură, e bine", a încheiat el mestecând impasibil restul de chiftea.

L-am crezut pe cuvânt şi am plecat înapoi, în casă. "Apropo, să ştii că chiftelele sunt foarte bune. Noroc cu pisicile, hă-hă-hă! Ale dreacu' animale! Diseară o să încep să le prind şi să le mărit pe la Snagov."
Bilanţ final: pe babă n-am mai văzut-o vreo săptămână, da' l-am văzut pe imperturbabilu' de bărbac-su care mi-a confirmat că nevastă-sa îşi revine încet, dar sigur. Pentru a evita pe viitor astfel de incidente, cică ar fi dus deja vreo patru pisici la Snagov.

Din trafic...

2009-03-11T11:39:00.002+02:00

Ca o replică la povestioarele lui Maic, să vă zic şi eu una...
Am fost în vizită la cineva în Militari, iar când am venit la maşineta parcată regulamentar pe o străduţă nevinovată, am constatat o mare înfundătură pe ambele portiere dreapta + o lungă serie de zgârieturi care se întideau de la balamaua din faţă, până la stop. Sentimente încercate? Înjurături în gând sau prin viu grai? Greu de descris... Mi-am revenit încet, m-am adunat şi am plecat în treaba mea.

Mergeam calm şi supărat pe Aerogării, dar extrem de atent să nu mai iau o lovitură de la vreun boulean. Am dat semnal, am mai parcurs câţiva metri şi mă pregăteam să trec de pe banda 1 pe 2, unde aveam treabă. În spatele meu, la 30 de metri, cred, oricum, departe, era un van, VW, Ford, nu mai ştiu. Nici nu m-am aşezat bine pe banda doi, că mă trezesc cu ăla că-mi dă fleşuri, mui şi gâţi, în spatele meu. Uimit, dar împăcat cu fauna înconjurătoare, mi-am văzut mai departe de drum. În retrovizoare îl vedeam pe animal cum se agită şi faptul că avea pe scaunul din faţă un copilaş de vreo 6-7 ani.

La stopul cu fantomaticul pasaj Băneasa, acolo unde e ciurdă de poliţai, eu trebuia să fac stânga, spre Antena 1, când mă trezesc cu bouleanu pe partea dreaptă, că mi se agită în geam. Îmi face semn să cobor sticla şi începe: "Bă, cine poola mea te-a învăţat să conduci? Nu m-ai văzut că am viteză şi că veneam şi că ţi-am dat faruri?". "Am văzut, dar erai departe". "Şi, poola mea, trebuia să mă opresc EU, aşa zici tu?" "Repet, am dat semnal, iar tu erai departe, ÎN SPATELE MEU!" "Bine, bă, că te bagi tu cu ASTA!", şi face-un semn scârbit către Matizete. După care, uitându-se ostentativ la loviturile de pe dreapta: "Eşti cam prost, să ştii, după cum văd, eşti prost rău!".

Întrucât eram convins că nu va crede dacă-i voi spune că un alt bou (ori vacă) îmi "coafase" Matizacul la epidermă, am conchis scurt, dar ferm: "Dacă nu aveai copilu' cu tine, pe scaunul din faţă, ţi-aş fi zis să-mi sugi poola!". După care am închis uşor geamul şi am plecat. Pe verde...

Evadarea 4

2009-03-08T21:19:00.019+02:00

PARCUL IZVOR

Cum se făcuse frumuşel afară am zis că n-ar strica să ne facem vânt către respectivul parc, mai ales că acolo era în toi şi Târgul Naţional al Industriei Uşoare.
Din punctul meu de vedere, cred că este cel mai “nud” parc din câte există în Bucureşti. Pe lângă asta, este şi foarte trist, mă rog, poate acuma, când nu sunt frunze prin copaci şi nu reuşeşte nimic să mascheze megalomana arhitectură de pe deal (Casa Poporului, pentru nefamiliarizaţi). Nişte alei, nişte pomuleţi golaşi şi stingheri, nişte bănci singulare, o imensitate de loc plat, care ar arăta mult mai bine împădurit, parol, sau cu niscaiva stânci artificiale aruncate prin el, sau altceva care să-l umple şi să-ţi facă privirea să se oprească.

Pe partea dinspre gura de metrou, nişte oameni inspiraţi au realizat din cauciucuri de maşină tot o ţestoasă roşie, o girafă portocalie, un elefant mov sau palmieri albi. Singurii care se pupă-n culoare sunt nişte copăcei contorsionaţi de gândul artistului care i-a creat şi care bănuiam noi a fi baobabi. Feluriţi copchii îşi scot părinţii sau bunicii la relaş printre ciudatele caucioace. Chiar şi aşa, ciudăţeniile realizate din resturi auto reprezintă singurele pete de culoare în imensitatea unui loc care ar putea fi atât de frumos, pentru că poziţionat bine, este. Mai trebe nişte idei.

TÂRGUL NAŢIONAL AL INDUSTRIEI UŞOARE

Ei, bine, pentru că permitea locul, taman în mijlocul parcului care-i va găzdui pe Depeche şi Madonna, s-a născut acu’ ceva vreme şi un uriaş cort alb, unde se desfăşoară respectivul târg.
Am ajuns aici mai mult impulsionat de Păfurişa, că auzise ea de la o prietenă cum că sunt lucruri faine (ţoale, piele, încălţăminte) la preţuri de producător. “Adică?” „Adică patru sute de mii o pereche de ghete de piele cu blană pe interior”.

Ca să vezi că nimic nu e de departe cum s-arată de aproape, nu numai că n-am găsit pantofi la preţul lăudat, dar cam toată marfa era naşpa: ţoale ciudate sau terne, pantofi model-de-mort (carton sau alte materiale ecologice) iar pielăraia (HGG - haine, geci, genţi) avea nişte modele care nu aveau nimic de a face cu bunul gust.
La un final, mie mi-au sărit în ochi nişte curele faine de la nişte tipi din Târgu-Mureş, la 20 de lei şi o pereche de bascheţi de piele (Cluj), model ca ăia de pe vremea noastră, cu apărătoare de cauciuc la gleznă, iar Păfurişei nişte pijamale cu motive zoo (Constanţa).
Dezamăgiţi din cale afară am pornit spre...

TÂRGUL MĂRŢIŞORULUI

... de la Teatrul de Operetă. Aici măcar era cald şi era plin de viaţă şi de culoare. O multitudine de gagici probau brăţăruţe de felurite materiale, cerceluşi cu cristale “şvaroţchi” (al dracu’ “Şvaroţchi” ăsta, ce popular a ajuns!), insigne, smotocei austrieci sau germani de fabricaţie chinezească, pulovăre din lame “Mach 3” peruane (căci, da, erau două standuri şi cu amerindieni d-ăştia), argintăreală sub diferite aspecte şi câte şi mai câte. Treaba asta se întindea la tot parterul casei de bilete şi foarte puţin din primul etaj.

De mare deliciu a fost standul cu dulcegării, unde se vindea nuga sub diferite gusturi şi prăjiturici din pastă de migdale, o nebunie dulce-dulce-dulce. Vă recomand să încercaţi, vreodată, nuga cu smântână în stil italian.
O curiozitate pentru nas a reprezentat-o mărţişoarele realizate ingenios din mirodenii şi locul unde un nene vindea brânzeturi puturoase, anşoa şi salam italian.

MUZEUL MILITAR NAŢIONAL

După o istorie zbuciumată, care însumează binişor peste un secol, Muzeul Militar îşi găseşte locul în fostul sediu al Comandamentului Trupelor de Grăniceri, vis-a-vis de SMC (Spitalul Militar Central), pe strada Mircea Vulcănescu.
După ce-am salutat cu “La mulţi ani!” doamnele de la casă, am purces la subsol, la “Istoria străveche” cu scule, unelte, arme sau obiecte de cult din cele mai vechi timpuri, trecând de la silex, la fier sau bronz.

La parter am trecut rapid prin epoca dacilor şi a Daciei Romane (am admirat o balistă romană excelent reconstituită), ajungând la preferata noastră, epoca medievală. Aicea am rămas mut în faţa raclei în care a fost păstrat craniul lui Mihai Viteazul, a primului tratat românesc de artă militară “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, impresionantei colecţii de pistoale, puşti, archebuze, tunuri, săbii sau a manuscrisului aparţinând lui Conrad Haas, părintele rachetei.
Deosebit de sugestive şi foarte bine realizate mi s-au părut machetele diferitelor cetăţi din vechime (Câlnic, Prejmer, Sibiu, Braşov, Suceava, Râşnov) şi ale fortificaţiilor, a pieselor de marină, aviaţie, artilerie sau a blindatelor.

La etajul I am intrat intrat în perioada paşoptistă, a bătăliilor pentru obţinerea independenţei şi perioada celor două războaie mondiale.
S-au lăsat admirate o seamă de obiecte care au aparţinut unor mari nume ale acestui neam, amintind doar de Cuza, Carol I sau Mareşalul Antonescu. O puternică impresie mi-a lăsat o poartă originală, cred, de la cetatea Vidinului.
Incursiunea în Pavilionul A (centralul) am încheiat-o la parter, cu sala unde odihneşte celebrul drapel cu gaură, sala “Revoluţia română de la 1989”.

În curte odihneşte un întreg arsenal de tunuri şi mitraliere de toate calibrele, antiaeriene, navale sau de uscat, mine marine, mortiere, obuziere, vreo două platforme cu rachete antiaeriene şi un obuzier uriaş desfăşurat pe patru vagoane.
Înaintând spre fundul curţii am depistat câteva tancuri de mare valoare istorică: Renault FT-17 şi R-35, două tancuri Skoda, un autotun rusesc SU-76, legendele ruseşti T-34 şi T-55 (ăsta din urmă, secţionat) şi una nemţească, Panzer IV. Un tractor semişenilat “Famo 18T” se descompunea lent lângă scula germană.

Întâmplător am nimerit şi în ultimile două colecţii “indoor”, cea de uniforme şi arme albe şi cea de aviaţie.
Colecţiei de uniforme şi arme nu prea i-am văzut rostul, deoarece pavilionul central abundă astfel de articole, dar probabil nu aveau cu ce umple clădirile adiacente. În schimb, colecţia de piese de aviaţie m-a lăsat puţin cu gura căscată. În clădirea-hangar erau înghesuite mai multe exemplare de avioane (IAR 93, IAR 80, motoplanorul IS28, NARDI FN305, YAK-11, machetele 1:1 ale jetului lui Coandă, Vlaicu I, II) şi elicopter (IAR-813), elici uriaşe, un MiG-21 secţionat, motoare (cu piston, cu jet, multe-multe) şi accesorii perfect conservate, decât am văzut la Muzeul Aviaţiei. Colacul peste pupăza ţipândă a fost un aeroplan unic pe planeta noastră, singurul de tipul lui care se află în stare de funcţionare şi se numeşte FLEET F-10G. Bravo celor care au făcut lucrul ăsta unic şi posibil.

În treacăt, mai adaug faptul că am pus mâna pe modulul de coborâre al rachetei Soiuz, ăla cu care s-a plimbat Dumitru Prunariu pe deasupra planetei natale. Alături, putea fi admirat şi costumul de cosmonaut. Pe pereţii adiacenţi l-am remarcat în multitudinea de poze şi pe fostul meu coleg de serviciu, de odinioară, cel care a “pierdut” în faţa lui Prunariu, comandorul Dumitru Dediu. Mare boier...

Plus: aerisit, în ciuda miilor de exponate, explicaţii multe lângă ele, inclusiv pentru cele din curte.
Minus: aş fi făcut ceva şi cu tancurile şi tunurile-alea din curte, un garaj, ceva, să nu le mănânce rugina.
Mare uimire: n-am înţeles de ce tancurile româneşti erau înconjurate de garduri vii şi nu se vedeau decât turelele. În bucăţica asta de muzeu s-a adeverit zicala “unde se termină logica, începe armata”.

Pentru cele care...

2009-03-08T10:46:00.004+02:00

... ne dau viaţă, dar şi pentru cele care ne-o "mănâncă"...
... ne învaţă să păşim, dar şi pentru cele care le urmăm paşii pe nisip...
... ne deschidem sufletul, dar şi pentru cele care ne vindecă rănile...
... ne naştem iubirea, dar şi pentru cele care murim iubindu-le...
... ne înalţă, dar şi pentru cele care ne învaţă să ne ridicăm...
... ne aduc soarele, dar şi pentru cele care numărăm stelele...
... ne sunt alături la bine, dar, mai ales, pentru cele care ne sunt aproape la rău...
...

LA MULŢI ANI!

Ciocănele eSeF

2009-03-06T08:13:00.009+02:00

S-a întâmplat să mă roadă iar virusul bucătăriei ingenioase şi mi-am aruncat o impresie prin frigider, de unde am cules câteva ciocănele puiforme. Imediat inspiraţia m-a năpădit precum veştile proaste şi am purces la treabă pe două fronturi: unu şi doi.

Pentru început am extras ciocănetele din ambalajul original şi pe o parte dintre ele le-am presărat cu nişte treburi din pliculeţe luate din comerţ şi care furnizau o aromă înnebunitoare de curry. Pe cele rămase le-am dezmierdat cu ceva praf de piper, un pic de sărică, cimbruţ şi le-am arătat nişte căţeluşi de usturoi, degrabă împuţitori de atmosferă.

Operaţiunea 1
Am extras din trecut una bucată tigaie-grătar de fontă şi am pus-o la încins. Indiferent la sfârâielile lor, am aranjat fără milă, dar cu o mare satisfacţie-n narete, cele patru ciocănele pe tigaia-grătar, la foc mic, aşa, ca să se pătrundă bine.

Operaţiuna 2
În acelaşi timp cu evenimentele de mai sus, am executat izolarea electromagnetică a restului de patru ciocane (alea cu piper, sare şi cimbru) cu ajutorul foiţei de aluminiu. Pentru verificarea efectului culinaro-electrostatic, le-am trimis în incinta mototolito-metalică şi câte doi căţei de usturoi. Gogoloaiele aluminice (Oau! Ce "startrekian" sună!) le-am aranjat sub unghiuri diferite într-o tăviţă teflonată. Ca să evit carbonizări necontrolate şi nebănuite de material avicol, am adăugat puţin lichid de preluare a căldurii în exces (apă chiuvetică cu ceva ulei măslinic).
Le-am pedepsit în cuptorul încins.

După ce am întors ciocănelele o dată, inovaţia la Operaţiunea 1 a constat în "cupolarea" ansamblului din tigaia de fontă, cu ajutorul unui capac de sticlă de Jena (nu, nu Jameson, pofticioşilor, oricum aia era cu doi "n" să fie mai... bombată, he-he!). Efectul de seră/cupolă a sporit savoarea copanelor, ele devenind delicios de pătrunse, precum... hai, că iar o dau în comparaţii grele!
Să vă mai zic cum au ieşit copanele aluminice "Odiseea spaţială 2001"? Numai atât vă spun: odată eliberate din strânsoarea metalică, se răzbunau printr-un gust şi miros întâlnite numai în basmele despre concursurile cu bucătari.

Inedit: prins cu oareşce trebi, am omis mai multă vreme să bag în seamă capacul de sticlă, motiv pentru care o bună parte din mâner s-a topit uşor şi lateral faţă de tigaia de fontă. Evident, focul s-a făcut remarcat şi pe capac, nu numai sub el. I-am luat parţial oxigenul cu un prosop de bucătărie plasat elegant, peste flacără. După care am aruncat la coş prosopul adus la stadiu de cârpă fumegândă şi găurită.
Altă observaţie: din motive necunoscute mie şi legilor fizice la care se supune cuptorul meu, unul din ciocănele s-a sinucis prin ardere lentă, cu tot cu aluminiul de pe el. Cu greu am convins-o pe Păfurişa că în farfurie nu e un meteorit, ci doar resturile carbonizate ale unui copan rebel de pui.
Concluzie generală: cu pierderi minime, şi această aventură culinară a ieşit bine. Vom reveni...

Scumpetea indiană

2009-03-04T00:31:00.009+02:00

Cam tot pe unde-i El Torito, da’ oleac’ mai în faţă, pe colţ, se produce un minunat restaurant indian, duios intitulat “Karishma” (pe româneşte “miracol”).
Interiorul nu e cine ştie ce, dar lumina difuză şi muzica total indiană ce se iscă de prin pereţi, creează o oareşce atmosferă, nu neapărat deranjantă. Dacă nimeriţi la o masă dintr-una din încăperile din partea dreaptă, puteţi să vă bucuraţi şi de ceva intimitate, alături de nişte butuci aruncaţi într-un şemineu fals, luminaţi semi-inspirat de două spoturi.

(Paranteză referitoare la rezervarea locurilor prin telefon
Păfurişa (în engleză): Alo?
Unu' din indieni (îl suspectez p-ăla mustăcios, că era mai tupeist şi cred că ajungea primul la telefon): Helo? Ies?
Şi d-aci încolo Păfurişa, cu ochii beliţi a concentrare, nu a mai înţeles nimic din ce hindo-engleză băga ăla.
Păfurişa (în engleză, aici aveţi deja traducerea în română): Alo? Se poate să rezerv două locuri pentru sâmbătă seara?
Indianu' cu tupeu: Ies... Am... Sat... Frii... For... Medăm.

Păfurişa (către mine, cu aceeaşi belire în ochi, exprimându-se în româneşte, sincer şi pur): Bă, io-mi bag cotu'n mufa lui, că nu înţeleg nimica din ce mormăie!
Persoana-mi, sigură pe sine, având practica la zi în coversaţia cu popoarele Orientului Îndepărtat: Dă-l încoa(ele mele, n.a.), că nu eşti în stare nici o rezervare telefonică să faci.
Acelaşi io, cu telefonu' la urechi, în engleză: Helău?
Indianu' de la capătu' firului: Ochei medăm, iu hev rezărveişăn fo tu setiurdii on seven. Gudbai en senchiu medăm!
Io, către Păfurişa, învingător: Am rezolvat, avem rezervare!
Sfârşitu' parantezei).

Cei doi cetăţeni din judeţul Punjab, foarte amabili şi degrabă satisfăcători în dorinţele clientelei (au avut o mică scăpare când le-am cerut de trei ori o scrumieră, da' a patra oară au fost deosebit de prompţi), au reprezentat singurul personal pe care l-am văzut prin preajmă. Ei întâmpinau oaspeţii şi-i duceau la mese, ei luau comenzile, serveau, strângeau, făceau casa şi aduceau nota. Nu pot să vă zic cât de mare e localul, dar tot cred că are vreo... 50 de locuri, iar când am fost noi, pe seară, aşa, era cam plinuţ.

La o primă privire, preţurile se duc bine către zona USB ("Ultra-Scump Băăă"), şi aci vin cu un exemplu la îndemână, berea de 330 ml Ursus făcea 11 lei, Corona - 15 lei, daaar, o limonada cu ghimbir în cantitate de 250 ml se ducea direct către 15 lei! La o a doua privire, aia cu haleala, scorurile se duc mult mai sus de zona amintită.

După ce ne-am consultat cu unul din cei doi ospătari originali, dar şi cu meniul dătător de fiori prin portofele, am concluzionat că nişte mingiuţe de ceapă în mălai ("onion bhaji’s") ne-ar fi suficiente ca aperitiv. Mingiuţele cepoase au fost delicioase, mai ales că au venit însoţite de trei castronete cu conţinut diferit: unul cu bucăţele de ceapă înecate în oţet roşu, altul cu “indian chilli” (o nenorocire pentru cavitatea îmbucală), iar ultimul cu un sos alcătuit din iaurt, mentă, piper şi sare. Eh, combinaţi chestiile astea trei cu una bucată mingiucă cepos-mălăioasă şi veţi obţine ceva dumnezeiesc de bun.

Pentru felu’ principal am apelat la nea Kapoor (aşa îl botezasem noi), care nu a luat comanda până nu ne-a întrebat despre ce carne preferăm, cât de iute (la limbă) o vrem, cum să fie preparată, ce orez ar merge la felul cutare sau cutare etc. Ei, bine, copii şi fraţi, ne-am ales cu următoarele: pui “Madras”, miel “Rogan Josh” (classic lamb curry), orez “Zeera” (orez cu chimen), “Veg Pulao” (orez cu legume şi şofran) şi două "naan" (lipii), una cu usturoi şi una umplută cu cartofi şi brânză indiană. Acestea toate s-au prezentat în nişte recipiente metalice, tradiţionale, de extremă belea, însoţite de tacâmuri în acelaşi ton.

Şi acuma, să vă tai din salivă şi elan, povestindu-vă de ban: dacă un castron cu orez sau o lipie se învârteau în jurul a 13 lei, un castronel cu carne gătită era fix vreo 35 de lei! Faptul că a fost nemaipomenit de bun tot ce am servit, ne-a făcut să mai uităm de partea cu golitul buzunarelor.
Încheierea aceste simfonii culinare s-a produs prin consumarea la linguriţă dublă a unui pahar de “kulfi”, aşa zisa “îngheţată indiană”, un fel de şarlotă-şerbet-şi-alte-treburi-delicioase-aromate, numai îngheţată nu.
O mică idee despre cum arată vă puteţi face aici, dar numai mergând acolo veţi descoperi savoarea unic de înnebunitoare a bucatelor indiene.

Plus: amabilitatea celor doi amfitrioni, rapiditatea cu care ne-au onorat comenzile, mâncarea perfectă.
Minus: puţin şi scump, doamnă, foarte scump, mai ales felul principal.

Să fim un pic mai buni...

2009-03-01T02:54:00.009+02:00

"An de an de 1 Martie ne recăpătăm speranţa, optimismul, credinţa în mai bine şi sporul în toate. Martie este momentul în care oamenii încep să caute primul ghiocel, ca semn al venirii primăverii cu adevărat. Acum frigul începe să se împletească cu razele soarelui, întunericul cu lumina şi, după o iarnă grea cu omăt mare, învinge viaţa, primăvara, soarele. Acest triumf al reînvierii şi regenerării este invocat prin Mărţişorul pe care-l dăruim celor dragi, ca mic semn ce ne dorim să le aducă fericire şi noroc.
...
Ei bine, iată povestea Mărţişorului...
Odată Soarele coborî într-un sat, la horă, luând chipul unui fecior. Un zmeu l-a pândit şi l-a răpit dintre oameni, închizându-l într-o temniţă. Lumea se întristase. Păsările nu mai cântau, izvoarele nu mai curgeau, iar copiii nu mai râdeau. Nimeni nu îndrăznea să-l înfrunte pe zmeu. Dar într-o zi, un tânar voinic s-a hotărât să plece să salveze Soarele. Mulţi dintre pământeni l-au condus şi i-au dat din puterile lor ca să-l ajute să-l biruie pe zmeu şi să elibereze Soarele.

Drumul lui a durat 3 anotimpuri: vara, toamna şi iarna. A găsit castelul zmeului şi au început lupta. S-au înfruntat zile întregi până când zmeul a fost doborât. Slăbit de puteri şi ranit, tânărul eliberă Soarele. Acesta se ridică pe cer înveselind şi bucurând lumea. A reînviat natura, oamenii s-au bucurat, dar viteazul n-a ajuns să vadă primăvara. Sângele cald din răni i s-a scurs în zăpadă.

Pe când aceasta se topea, răsăreau flori albe, ghioceii, vestitorii primăverii. Până şi ultima picătură de sânge se scurse în zăpada imaculată. Muri. De atunci tinerii împletesc doi ciucuraşi: unul alb şi unul roşu. Ei le oferă fetelor pe care le iubesc sau celor apropiaţi. Roşul înseamnă dragoste pentru tot ce este frumos, amintind de culoarea sângelui voinicului. Albul simbolizeaza sănătatea şi puritatea ghiocelului, prima floare a primăverii."

Măcar azi nu uitaţi de dragoste, de simboluri şi de cei pe care-i iubiţi, chiar dacă vremurile adesea ne umplu de griji.
Restul interesantului articolul îl puteţi găsi direct la sursă, adică la tradiţii.ro.

Ceaiul de lângă Băsescu

2009-02-26T10:25:00.000+02:00

De fiecare dată când mergeam la „Ceai la Cotroceni”, aveam senzaţia că intru într-una din casele magice ale lui Mircea Eliade, unde timpul s-a oprit să curgă şi unde mă aşteptam ca de niciunde să apară personaje misterioase, care să mă înfioare cu poveştile lor din alte vremi.
Aflată chiar peste drum de Palatul Cotroceni, pe str. Prof. Dr. Gheorghe Marinescu nr. 25, trebuie să fiţi cu băgare de seamă deoarece este foarte, foarte discret semnalizată şi treceţi pe lângă ea.

Odată ce aţi coborât scările tocite de ani şi deschideţi uşa scorojită, cu clanţă de pe vremea când Bucureştiul gemea de aer boem, daţi într-o încăpere desprinsă din poveştile bunicii: mese rotunde, vechi, din lemn îndelung lucrat de timp, scaune parcă luate din decorul unui film de epocă, ceainice pe care sunteţi tentaţi să le atingeţi în speranţa că va ieşi vreun duh „Trei dorinţe”, candele cu ulei, miresmele împletite ale ceaiurilor de felurite soiuri şi multe siluete ascunse prin lumina palidă a locului.

Cu ceva vreme în urmă am fost într-un separeu, undeva mai în adâncul locaţiei, dar făcusem special rezervare (0721669535) pentru locul respectiv. Acuma am avut noroc că plecau câţiva cetăţeni şi am prins locuri în prima cameră pe dreapta, „la priciuri”, cum le-am botezat noi. Pentru cei nefamiliarizaţi cu locul, aflaţi că aceste „priciuri” sunt ca nişte paturi uriaşe, suprapuse, din scânduri groase, unde se stă aproape-comod pe nişte "bureţi" mari, în jurul unei măsuţe pătrate cu latura de 30-40 cm şi înaltă de două palme. Noi am stat la etaj şi a trebuit să o asist pe Păfurişa la urcat pe scăriţa perfect verticală.

La un moment dat, se va ivi una din cele două fătuci "flower-power" şi vă va oferi un meniu ca o carte de vrăji de-a lui Harry Potter. Dacă fătuca nu se afişează într-un timp decent, aveţi la dispoziţie un clopoţel de lut, care o mai bagă în viteză. Cam la a treia clopoţeală, sigur apare. Puteţi alege unul din zecile de ceaiuri aduse de pe toate meridianele (numerotate, ies vreo sută şi cincizeci).

După ce v-aţi consultat îndelung, răsfoind paginile îngălbenite prematur şi roase de atâtea mânuţe curioase, sunaţi din nou din clopoţel. Va veni, nu disperaţi, tot cam la a treia încercare, depinde foarte mult de încărcarea locului cu clientelă. După încă un timp apar şi ceaiurile aduse în recipiente de lut adevărat, nesmălţuit, alăturat cu o ceşcuţă mică, lucrată manual de meşteri din vechime, plină cu miere numai un pic zaharisită. Ce aţi putea să vă doriţi mai mult? Poate o zugrăveală discretă a pereţilor netencuiţi sau să mai fie schimbate din când în când husele soioase şi roase ale pernelor de burete? Ori puteţi încerca ceva la îndemână şi care să meargă cu ceaiul, şi anume, tot felul de prăjiturici, pişcoţele, sărăţele sau prăjituri chinezeşti, care combină fericit două gusturi pe care nu le-aţi încerca altfel: picant şi dulce.

Cu toate că respectiva cameră cu „priciuri” însumează vreo 8 locuri de „randevu” (sunt câte două paturi suprapuse de o parte şi de alta a camerei), nu pierdeţi nimic la intimitate, pentru că nimeni nu are treabă cu voi. Şi e aşa de distractiv să vezi "porumbeii" cum stau ei la primele întîlniri, unul lângă altul, el debitând tot felul de tâmpenii pentru a face conversaţie, iar ea scrutând tavanele netencuite şi rupându-se, din când în când, într-un căscat înviorător.

Plus: oferta bogată de ceaiuri la nişte preţuri decente, disponibile şi pentru acasă.
Minus: degradarea perpetuă a stabilimentului (boem, boem, dar nu pot să mă împac cu pereţi scorojiţi, cu perne ori decoruri roase şi murdare), muzica celor de la Cranberries, care, după umila-mi opiniune, nu-şi avea locul în spaţiul şi timpul înconjurător.

Ce se dă la teve şi-ncepe cu "h"?

2009-02-25T07:57:00.008+02:00

Hânc-o dedicaţie vidio, mânca-v-aş!

Am râs zdrobitor când, baleind dampulea programele, am dat în Taraf TV, cu inegalabilele anunţuri pe bandă referitoare la manele audio-vizuale.
Vă las să construiţi un tot unitar, urmărind ordinea pozelor.

Notă: În funcţie de dispoziţia operatorului, dedicaţia putea fi "moca" sau "moka"...

Învingătorul chiftelei

2009-02-24T07:33:00.008+02:00

Aseară mă uitam pe pereţi şi a început să mă mănânce-n cur. Şi m-a mâncat aşa de tare că m-am apucat de făcut chiftele. Nu făcusem niciodată aşa ceva, dar mă bazam pe crâmpeiele de amintiri din copilărie, când le prepara maică-mea, sau de la Crăciunul trecut, de la sor'mea.

Se dau şi se iau:
- o caserolă cu carne tocată de curcan (acu' două zile din "Carfur, pentr-o viaţă mai bună");
- 2 cepe şi un cartof cât pumnu';
- piper, sare, cimbru;
- făină;
- ou;
- ulei;
- cam atât...

Înşir chestiile-astea pe măsuţa din tranşee (bucătărie), le pun într-o ordine aleatoare, recapitulez frânturile de informaţii din trecut şi m-apuc de dat ceapa şi cartofii prin răzătoarea mare. Aproape simultan acestei operaţii, arunc şi nişte ulei în tigaie, ca să înceapă să se bucure când oi fi gata cu ceapa şi cartofu'. Devers amalgamu' ceapă-amidon în uleiul încins, se iscă o ciupercă atomică şi trec la cărniţă, pe care mi ţi-o iau la frământat cu sare, piper şi cimbru. După vreo trei minute m-am prins că ceea ce bănuiam eu a fi consistenţa ca pă mână a cărnii de curcan moldovenesc (de Bacău), era de fapt hârtia de pe fundul caserolei, pe care o culesesem cu tot cu mănunchiu' proteic. Impasibil, o elimin discret şi decisiv...

Între timp s-a părpălit interesant amestecu' bordelez din tigaie, îl iau de pe foc şi-l arunc peste carnea tocată şi eliberată de celuloză. Frământ cu nădejde şi mare spor până obţin un mix suspect în prezentare, dar băţos în palpare. Ca să aplic şi mai mult suspans priveliştei, sparg şi un ou (de găină) deasupra. Mi se pare că nu este echilibrat tabloul şi, pentru simetrie, mai adaug un ou lipsit de coaje. Şi d-aci, s-a dus poolii toată consistenţa mea! Cu cât amestecam mai mult, cu atâta mi se subţia... şi se subţia... şi zic "Cum oasele urechii fac chiftele din carne fluidificată?".

Mă loveşte inspiraţia fix la cerebel şi mi-aduc aminte de ingredientul uitat: făina! Iau o farfurie întinsă şi o murdăresc cu făină. Apoi, iau un gogoloi de compoziţie flască şi o preumblu prin praful alb şi degrabă împrăştietor pe masă. Repet operaţiunea de vreo cinci ori. Uleiul sfârâia pe foc de rupea, iar eu mă holbam la cinci perişoare amărâte cu aspect de găinaţ proaspăt de curcă. Sunt de la Nehoiu, deci ştiu cum arată găinaţii proaspeţi de la felurite orătănii. Pentru cei lipsiţi de cultură generală, care nu ştiu ce e "Nehoiu", uite un mic ajutor aici, aici sau, pentru englezi, aici. Mai jos, uite-o poză şi pentru bucureşteni.

Revenind la emisiune...
Plesnesc de pălmuţe perişoarele până se conformează la formă de chiftele şi, zdup!, le-arunc în tigaie. În timp ce ele se bucurau de îmbrăţişarea fumigenă a uleiului, eu mă concentram cum să fac să nu-mi rămână atâta compoziţie lipită de degete. Cum dracu' reuşea sor'mea să fuckă 4 feluri de mâncare o dată + chiftele, la desert, şi n-avea neam de carne tocată pe mânuţe?

De mic m-am obişnuit să fac mai multe lucruri simultan aşa că, în timp ce mă gândeam la cele expuse mai sus, mă minunam, cu ochii cât prunele tropicale (mango), la ce spârcuri de chiftele se fugăreau la mine-n tigaie. Ale boalii, de la uleiul încins, se strânseseră iar în sinea lor de perişoare. Le extrag de pe foc şi nu disper.
Am trecut la metoda următoare: luat carnea cu o lingură, aruncată în făină, făcută rulou, bătucită sub formă de chiftea. A mers parţial, în sensul că forma s-a păstrat numai jumătate de operaţie, deoarece se rupeau când le întorceam înspre a fi prăjite şi pe partea dorsală. Vorba vine "dorsală", că arătau ca nişte cârnaţi despuiaţi.

A urmat o variantă în care nu am aplicat făină deloc. Le dădeam formă direct în tigaie, cu o spatulă de lemn, prin presare şi comasare, dar au ieşit ca şi cum ar fi fost mâncate deja o dată. Le-am adunat cu spumiera.
Ultima variantă, cea câştigătoare, a fost să-mi afund mânuţele în făină şi, minune! Carnea nu s-a mai lipit, ci a rămas sub formă minunată de chiftea.

Timp total de execuţie: o oră.
Număr de chiftele: 20, plus/minus...
Îngurgitări de sacrificiu şi pentru păstrarea demnităţii bucătarului: câteva.
Gust: variat, dar unic, funcţie de evoluţia metodelor în timp; pe ansamblu, deosebit de bun.

La final, vă ofer o chiftea cu zum

şi un exemplu de prezentare

Bolt - Prima experienţă 3D

2009-02-23T07:43:00.006+02:00

Am încercat şi ultima minune de la noi în materie de cinema, şi anume, "treideul". Ne-am gândit preţ de câteva secunde şi am căşunat pe "Bolt", un filmuleţ drăguţel, cu căţel, pisică şi hamster. Biletele au fost groaznic de scumpe (33 de lei de căciulă), iar cu popcoarne şi cola s-a dus în puii mei către un milion! Un film! Uat dă fac?

Prima impresie: puţin cam întunecat în varianta 3D (cu ochelarii pe nas), decât doi "D" (fără ochelari, dar ceţos ca vizionare), dar efectele pe 3D sunt de belea, câteodată, ai senzaţia că se întâmplă chiar în faţa ta şi, din instinct, îi fooţi una-n cap celui dinaintea ta. Bine că am ales "Bolt" şi nu altceva, vezi impresia următoare.

A doua impresie: cel mai mare neajuns au fost vocile româneşti care au dat sunet lui Bolt, câine cu univers propriu (Ianţu), Mittens, pisică rea (Mihaela Rădulescu) şi Rhino, hamster de mare efect (Dani Oţil). Dintre toţi, cel mai tare mi-a plăcut vocea ăluia de-a luat-o pe Mihaela la... şi în garsoniera lui "feng-shui", Oţil. Acuma, noi nu ne-am fi dus la un desen animat, dar am avut de ales între unul de groază, cu târnăcoape în cap (My bloody Valentine), încă unul de groază, al cărui nume îmi scapă, şi ăsta cu câinele Ianţu.

A treia impresie: cel mai agasant ingredient din film a fost vocea românească a lui Penny, fetiţa pe care Bolt o are parteneră în filme. Falsă ca sânii Queridei, lipsită de inflexiuni ca blatul de pe birou şi plată ca apa de chiuvetă, care dracu' a fost?

Ultima impresie: filmuletele e simpăticel foc, dar mai interesant era cu vocile originale, fie ele şi doi de D.

Guţă e-n extrasezon

2009-02-22T18:18:00.007+02:00

Iote ce superofertă au ăştia la Sibiu! Amatoare? Amatori?

Genuflexiune matematică

2009-02-21T11:47:00.009+02:00

V-aţi gândit vreodată câte zile din viaţa de plătitor de impozite "petreceţi" în maşină, datorită traficului? Uite, ca să vă fie mai uşor, încep cu mine, când stăteam în Militari. Aveam 13 kilometri până la serviciu, iar dimineaţa plecam la 6:30, ca să scap de nebunie. Tot o puneam de vreo juma' de oră. La întoarcere, după masa, făceam minim o oră. Eliminăm sărbători, libere, concedii etc. şi rămânem cu vreo (ideal) 250 de zile, OK? O să remarcaţi că, minimum-minimorum, două săptămâni pe an stăm în trafic! Pentru distracţie, încercaţi şi cu mijloacele de transport în comun.

Limba întrebătoare şi mâncarea de elfi

2009-02-20T09:43:00.010+02:00

Iată-ne pe Banu Manta 25, exact pe lângă Primăria de la Sectorul 1, în căutare de mâncare indiană. Urcăm un rând de trepte şi intrăm cu mare freamăt în fiinţe într-un hol frumuşel, cu nişte paravane de lemn ce ascundeau, aproape discret, garderoba. Am numărat până la 30 şi, cum nu ne băga nimeni în seamă, am făcut prima la dreapta, unde am dat fix în restaurantul propriu-zis. Aici am fost întâmpinaţi de dantura unui tip foarte amabil, care ne-a indicat locurile pe care le rezervasem: “Aşezaţi-vă unde doriţi”. Am dorit o masă rotundă, de două locuri, situată lângă termopanele unei săli semicirculare, cu plante care curgeau din tavan.

N-am apucat să respirăm de două ori că şi-a făcut apariţia un alt nene cu dinţii p-afară, ne-a pasat nişte meniuri elegante cu papiruşi şi beţe de bambus, apoi ne-a lăsat fără haine.
Între două şi patru secunde ne-a luat cât să ne uităm primprejuru-ne, ca să ne lămurim unde-am intrat: muzică în surdină, ceva ce semăna a Budha Bar, lumină difuză, mirosuri orientale, fiecare masă cu candela ei, culori calde, discreţie şi intimitate. Bine, cu intimitatea am stat mai prost, pentru că nişte copii rezultaţi din părinţi tembeli şi-au făcut veacul pe lângă noi chiar de cum ne-am aşezat şi preocuparea lor de bază era să ne stingă candela de pe masă prin suflare de aer pulmonar. Cu gândul la “iluminare şi purificare spirituală”, i-am trimis “exactement” între picioarele mamii lor. Dar, să revenim în platou...

De cum am deschis meniul, am fost întâmpinaţi cu nişte chestii despre „casa armoniei”, „alchimie pentru trup şi suflet”, cum să devenim una cu Universul, dar şi că produsele sunt 100% naturale, aerul pe care-l respirăm e ionizat, lumina este „full spectrum”, similară cu cea solară, iar apa folosită la prepararea băuturilor şi a mâncării este ionizată şi alcalină. Haida-de! Să dea “harecrişnaharehare” a fetiţei Boy George, bicoz, cu cât citeam mai mult, cu atât eram mai năuci.

Că tot stăteam bine la capitolul buimăceală, ajutaţi din plin de copilaşii crizaţi şi de un grup de trei englezoaice care taman atunci descoperiseră râsul cu gura împreunată la ceafă, a venit un alt nene care părea împreunat definitiv cu atracţiile universale (vezi legea lui Newton răspunzătoare de treaba asta). Râzând la frunze şi la bec, ne-a cufundat mai dihai în ignoranţă: “Ştiţi, acesta nu e un restaurant indian, ci unul ayurvedic.” Văzând că ne uităm la el precum nea Gică la tiramisu, a adăugat lămuritor: “Ştiţi, e legat de ştiinţa antică indiană, ayurveda...”. L-am fericit cu un răspuns categoric, ca să trecem, dracului, la haleală: “Aaa, da! De mâncare aveţi ceva?”. Şi am început, aşa cum ni s-a recomandat de nenea Împăcatu’ Universal, cu băutura. „La una comandată, mai primiţi una din partea casei”. Ne-am aruncat ochii pe papiruşi şi am concluzionat că ne-ar coafa la papile sucul de sfeclă, morcovi şi mentă. Evident, numa’ după ce-am comandat ne-a sărit în globii vederii faptul că sucurile erau la pahar de 150 ml şi costau 13,8 RON bucata.

Uimirea ni s-a dus exponenţial înspre tavan când am trecut la felu’ doi, reprezentat de desert, că, deh!, aşa se mănâncă la ei, la “ayurvezi”. L-am crezut pe Împăcatu’ şi ne-am pricopsit cu una bucată de felie tort “Garbanzo”, înfrăţită cu un castronel conţinător de desert crocant de mere. Garbanzo - neelucidant, desertul crocant - belea!
Peste salate am sărit cu voioşie, dar n-am scăpat de introducerea pe gât a unui „chutney de mere şi curmale” (fructele respective pasate şi fericit împrietenite cu o sumedenie de mirodenii). Habar n-aveam ce mănânc (dar era excelent!), iar limbetele meu se concretizase într-un mare semn de întrebare: în gură îmi dansau toate gusturile posibile, pornind de la dulce, uşor sărat, o idee acru, şi, parcă, un pic iute.

Ca să nu vă mai ţin cu suspansul în epiglotă, aflaţi că supa de linte e de mare savoare, dar nu încercaţi sub nici o formă “curry de spanac, dovleac şi linte”, nici dacă vi-l oferă gratis.
Eu am încununat mulţimea de senzaţii de prin gură prin comandarea unei „lassi”, reprezentând nu o vecină a celebrei căţeluşe, ci o băutură tradiţională indiană (interesantă, trecută în meniu ca digestiv) pe bază de iaurt, apă, ceva dulce şi, bineînţeles, mirodenii dătătoare de întrebări la nervu' limbii, iar Păfurişa, un ceai negru cu lapte, fierbinte şi dulce mirositor.
După ce ne-am dat duşi de acolo (nu ştiu dacă aţi remarcat faptul că nu am zis nimic de carne), Păfurişa a conchis decisiv în drumul spre maşină: "Auzi, aşa e că ăştia aicea ne-au dat mâncare de elfi?". Am râs de ne-am spart.

Cam asta a fost experienţa noastră la Casa Satya. Detalii mai multe găsiţi aici, aşa că, nu faceţi ca noi, înainte de a merge acolo citiţi zdravăn şi luaţi-vă notiţe despre conţinutul halelii şi preţuri. Oricum, una peste alta, a fost o experienţă de neuitat efect, merită să o trăiţi, da' nu vă duceţi acolo fără, minim, un milion jumate, ca să aveţi şi de şpagă. Da', până la urmă, ce dracu' mai e un milion jumate?

Plus: decor cald, muzică ambientală în perfectă armonie cu interiorul, mâncare inedită, arome deosebite, care-ţi pun centrii responsabili cu gustul şi nasul în mare dificultate, serviciu de mare rafinament, iar la sfârşit ţi se oferă un pliant care te învaţă cum să combini mâncărurile sănătos.
Minus: scumpuţ la produse, idioţenia unora care vorbesc sau râd atât de tare încât tremură pânzele agăţate de tavan, plus tot felul de copilaşi răsfăţaţi, pe care părinţii îi lasă de capul lor prin restaurant, de se duce dracu’ toată armonia ayurvedică şi contopirea universală propovăduită de un astfel de loc.

Evadarea 3

2009-02-18T11:43:00.028+02:00

Muzeul Aviaţiei

După câteva mutări pe la Otopeni şi Băneasa, Muzeul Aviaţiei s-a stabilit pe locul unde a fost odată "Escadrila Pipera", pe str. Fabrica de Glucoză nr. 2-4 sau, mai pe româneşte, exact la al doilea semafor de pe Barbu Văcărescu, cum treci de intersecţia cu Lukoil şi Skoda.
De cum aţi zărit avionetele suspendat, postaţi-vă în faţa barierei, care se va ridica graţie unui nene aflat într-o chicinetă la vreo 50 m mai în faţă. Acelaşi nene binevoitor vă va apăra şi de gaşca de maidanezi dornici de cultură şi de ceva zeamă de pantaloni. De cum depăşiţi câinii şi coteţul salvatorului, veţi observa clădirea în care funcţionează respectivul muzeu.

Am intrat într-un fel de hangar, împărţit pe felurite secţiuni corespunzătoare dezvoltării aeronauticii în minunata noastră patrie. Cum aţi intrat, pe dreapta, daţi cu privirea în detaliata reconstituire (scara 1:1, cel original se află la francezi) a primului aparat zburător al lui Traian Vuia, pentru ca vis-a-vis, atârnate de tavan, să admiraţi nişte machete mai mici ale aeroplanelor Vlaicu II şi III. Mai încolo, sub macheta primului aeroplan cu reacţie marca Henri Coandă, se oferă spre a fi privite şi fotografiate diferite obiecte ce au aparţinut marelui inventator. O impresionantă colecţie de fotografii vă poartă înapoi, pe vremea primelor şcoli de pilotaj ori la mitingurile aeriene de altă dată, avându-l ca protagonist pe Louis Bleriot, plus o serie de medalii, brevete sau lucruri personale ale piloţilor români din Primul şi al II-lea Război Mondial.

Mi s-a strâns pielea de emoţie când am păşit într-o secţiune mult deschisă spaţial şi am văzut pe viu avioane cu care eram familiarizat doar din poze: superbul avion de vânătoare IAR-80 (primul zbor - 1939), IAR-813 (proiectat în 1950 de către prolificul inginer Radu Manicatide), legendarul MiG-15 (ce le-a dat mari bătăi de cap americanilor în Coreea), un Zlin-226 (monomotor cehesc de acrobaţie şi antrenament), un Aero-45 (al aeroplan cehesc, bimotor, folosit ca avion sanitar). În mijlocul lor, tocmai ce “ateriza” un manechin cu o paraşută de-a temerarului general Baştan (inventatorul paraşutei veritabile, deţinătorul recordului naţional - salt de la 10000 de metri), exact când pe deasupra-i "trecea" un planor IAR IS-35.

Ca să ajungem la celălalt hangar, am trecut printr-un loc ce se doreşte a fi, atunci când se vor găsi bani pentru finalizare, un crâmpei din Bucureştiul boem. Momentan, e doar trist...
Ce-a de-a doua şi, totodată, ultima încăpere, adăposteşte o sumă de staţii de radiolocaţie, două MiG-uri 17, lovitul de 4 OZN-uri deodată (MiG-21, vezi aici sau alte articole pe net din octombrie 2007), motoare cu reacţie, costume de suprasarcină sau scaune de catapultare. Undeva, în umbra fundului de sală, parcă îmi aduc aminte că am zărit o rachetă antiaeriană Volhov, a cărei schemă electrică o studiam în limba ei natală, rusa, pe kilometri de hârtie ("cearceafuri", pentru cei păţiţi), la Antiaeriana din Braşov.

Afară, în soarele dimineţii, se degradau sau dezintegrau o serie de MiG-uri 15, 17, 21, 29, dar şi suratele lor româneşti IAR-93 (primul avion cu reacţie contstruit la noi, realizat în colaborare cu iugoslavii, pe vremea aceea) şi 99 (primul avion cu reacţie, integral românesc). În fundul curţii, era rândul elicopterelor să-şi expună, degradant, tăblăraia: IAR-316 (Alouette), IAR-330 (Puma) şi vreo două Mi-8. Printre piesele de aviaţie mai zăceau rătăcite, dar frumos aliniate, şi ceva piese de artilerie antiaeriană, spre deliciul fiică-mii care a dorit să probeze scaunele servanţilor (cu succes) şi mecanismele de ochire (în zadar).
Ghid ne-a fost o doamnă pe cât de înfrigurată, pe atât de amabilă şi dornică în a ne împărtăşi informaţii despre ceea ce parcurgeam cu ochii.

Mirare: nu ni s-au luat bani de nici un fel deoarece, zicea şi tanti ghida şi un nene apărut ulterior, nu este stabilit statutul muzeului, cu încadrare de personal etc. Adică el este deschis, se poate vizita, dar oficial nu există!
Tristeţe: şi aici, ca şi în alte muzee, oameni cu inima mare vor să facă ceva cu bani puţini sau deloc. E bine că există, dar e păcat să vezi cum se lasă distrugerii atâtea avioane superbe, care au făcut istorie...

Muzeul Ţăranului Român

Fost “Muzeu de Etnografie, Artă Naţională, Artă Decorativă şi Artă Industrială”, “Muzeu Lenin-Stalin”, “Muzeu al Partidului Comunist Român", Muzeul de la Şosea devine în 1990 ceea ce este şi astăzi, nu atât un muzeu etnografic, cât un muzeu ce redă, probabil, cel mai bine versul marelui Blaga: “Eu cred că veşnicia s-a născut la sat”.
Impunătoarea clădire proiectată de strălucitul arhitect Nicolae Ghica-Budeşti, ascunde comori nepreţuite concretizate în mii de piese împărţite pe colecţii: lemn, ceramică, veştminte, religie, obiceiuri, ţesături, învăţământ şi nu mai ţin minte, că sunt multe-multe.
Fiecare sală în care am pătruns avea lângă intrare o plăcuţă numerotată cu denumirea secţiunii respective şi un fel de schemă a locului, cu ceva explicaţii.

La etaj am întâlnit o măreaţă colecţie de ţesături şi veştminte populare pe manechine, fiecare inscripţionat cu zona portului respectiv, obiecte din lemn, un atelier complet echipat de fierărie, un altul de tâmplărie, o moară de vânt realizată numai din lemn, valţuri uriaşe de lemn pentru spălat rufe sau lână, podoabe sau instrumente muzicale.
La parter, pe lângă sutele de obiecte de ceramică şi lemn, de mare atracţie este casa de lemn dotată cu tot ce trebuie, apoi ţarcurile de vite, şi, nu în ultimul rând, deosebita colecţie de icoane pe sticlă, dimpreună cu câteva “izvoade”, acele hârtii impregnate cu grăsime după care se realiza desenul şi “umplutura” culorilor. Parol, o să vi se taie respiraţia!

Fotografiatul este interzis nu numai de preţul exorbitant pus ca să ai voie (50 RON), dar şi de prezenţa unei sume consistente de “cerberoaice”, măcar două pentru fiecare sală, care stau cu ochii de cum intraţi şi până ieşiţi. Vreo două doamne au fost extrem de volubile şi binevoitoare în a-mi ridica vălul de pe ochi şi a-mi povesti cam cu ce se mănâncă o bună parte din exponate (cea de la moara de vânt şi cea de la casa ţărănească). Restul, mi-au dat de înţeles că sunt vizibil deranjate de prezenţa noastră, aşa că nici eu nu am făcut gesturi conversaţionale.

În holul de la intrare, pe stânga, într-o încăpere la subsol, au păstrat ceva amintiri şi din perioada leninisto-stalinisto-comunistă. Pe lângă şirul de picturi ale lui Stalin, Lenin, Dej şi Ceauşescu, interesante sunt “gazetele de perete”, cu scrisori către Stalin, rapoarte ale colectivelor elevilor claselor XX şi YY către Gheorghiu-Dej, poezele infantile (“Frunzuliţă trei sulfine/Au venit în câmp combine/Şi pe soare şi pe lună/Boabele în saci adună”), colinde comuniste de Sărbători (“Pluguşorul cu motor” - de tractor, n.a., Sorcova cooperativei agricole de producţie etc.).

Excelent: bogăţia şi frumuseţea exponatelor nu se poate explica în cuvinte. Pentru cine a văzut Muzeul Satului, este un bun prilej de a vedea şi “sufletul” celor ce au construit bordeie, case, biserici, mori de apă sau de vânt...

Ridicol: preţurile biletelor, care-s pentru copchil - 2 RON, iar pentru suta mea de kile - 6 RON.
Inedit: cu toate vociferările şi teama fiică-mii că aş fi prins asupra faptului, am realizat ceva poze, majoritatea din buzunarul hainei sau din dreptul prohabului, cu spatele la “cerbere”.

Minus: ar trebui mai multe plăcuţe explicative pe lângă mulţimea de exponate, pentru a nu fi nevoiţi ca, dornici de cunoaştere, să riscaţi vreun ziar în mufete de la vreo tanti custode deranjată din lectură.

Foaie verde cinci măsline, nimeni n-are roţi ca mine...

2009-02-16T13:02:00.008+02:00

Deunăzi, mă uitam fără ţintă prin digitala mea arhivă de poze şi mi-au sărit în ochi imortelele de mai jos.
Care-i şpilu' să-ţi ciopârţeşti vizual maşineta în asemenea hal? De unde dracu' iese atâta prost gust şi, mai ales, oare îţi trebe mai mult de un neuron-putere ca să plăteşti o căruţă de euroi pe neşte ştrasuri cât pumnu'? Da', na! Dacă piaţa o cere şi e trendiii...

Haaau, geanta meaaa...

Cum mergi spre Foişor, pe stânga, dai în Mexic...

2009-02-14T00:59:00.016+02:00

Pe Iancu Căpitanu, la numărul 30, se găseşte cam cel mai tare locşor vizitat de noi în Bucureşti, atât ca înfăţişare, cât şi ca haleală sau amabilitate de personal. Încă de la intrare eşti întâmpinat cu căldură maximă ori de către artizanul locului, dl. Viorel Mihăilescu, ori de către o titirează de chelneriţă, ageră şi zâmbitoare, căreia îi toacă picioruşele de colo-colo.

Interiorul este de-a dreptul luminos şi prietenos, cu sombrero uriaşe şi împopoţonate la intrare (am făcut poze şi pot să spun că pe cât sunt de mari, pe atât sunt de grele), cu pereţii vopsiţi în galben, cu aplice sub formă de soare, ce realmente râd la tine şi reproduceri "pictureşti" de-ale lui Diego Rivera, soţul năbădăioasei Frida Kahlo (vezi Salma Hayek în filmuletele "Frida") sau Simon Silva.

Tot restaurantul, "El Torito", pe numele său artistic, nu e mai mare decât apartamentul de 3 camere pe care-l are sor'mea în Buzău, dar oamenii de aici au demonstrat cu prisosinţă că bunul gust şi căldura sufletească nu necesită arii mari.
Fumătorii dispun de două camere la parter, cu măsuţe de lemn, mici, cochete, de două şi patru locuri, iar la subsol sunt nefumătorii şi toaletele impecabil de curate.

Dacă ne-a plăcut mult de tot intimitatea degajată de loc, chiar dacă pare înghesuit şi gălăgios, fiecare îşi vede de burrito-ul personal, şi mai mult ne-au extaziat produsele servite. N-am fost niciodată în Mexic, aşa că nu pot spune cu certitudine că aşa se întâmplă mâncarea asta la mama ei, dar, cică, nenea Viorel ar importa niscaiva ingrediente chiar de acolo, ba, chiar şi niscaiva bucătari ar fi de prin zona pe unde-şi făcea veacul Pancho Villa.

Ca să nu ni se usuce fălcile până ne venea comanda, am primit un coş cu nachos pe care i-am împrietenit cu un delicios sos salsa, şi pe care i-am topit în mai puţin de un minut. După care am aflat că iahnia de fasole cu carne, "chili con carne", pe limba lor, e aperitiv, şi încă unul al dracu' de iute, fierbinte şi bun. Aşijderea a fost şi "quesadilla" Păfurişei, care s-a mai stins la papilă cu o magarita cu suc de fructul pasiunii, o nebunie, nu alta!

Pe ritmuri de "Las Ketchup", ştiţi, trupa aia de gagici care cânta piesa de mare efect la petreceri "Am SRL, ha, dehe, dehebe tu mahabi" etc. etc., sosit-au şi felu' întâi, şi ultimul pentru noi: "tacos al carbon", pentru Păfurişa, şi "enchiladas nortenias", pentru subsemnat. Ei, bine, "tacos", ăstea, erau trei clătite strânse la gură, ca batistele babelor folosite pe post de portofel (nerulate, adică), aproape crocante, cu cărniţă de vită şi alte treburi, deosebit de gustoase, iar la mine erau trei clătite moi, rulate, cu cărniţă fragedă de porculete şi alte mirodenii. "Tacos" şi "enchiladas" au venit însoţite de două boluşoare, cât un căuş de palmă, unul cu fasole gătită dumnezeieşte, iar celălalt cu orez aromat.
Evident, că după atâta festin şi muzică sud-americană, am mai ras o margarita simplă, cu niscaiva lămâie, dar foarte bună.

Pe finală, când am cerut nota şi omoram purici pe burţile ţepene (e o vorbă din bătrâni, n.a.), numai ce ne trezim cu patronul, care aducea cu el trei "şaturi" de tequila, acompaniate de tot atâtea "şaturi" de tabasco, câte unul pentru fiecare participant. N-am avut ce face şi le-am scăpat pe gât. Au mers unse, care este, şi ne-au pus capac. Noroc că era frig afară şi ne-am revenit în scurt timp.

Cam asta fu, aşa, pe scurt. Nouă ne-a plăcut tare şi cu siguranţă vom mai merge.

Aha! Că nu zisei nimic de preţuri! Luaţi de colea: o margarita oscilează între 15 şi 20 RONI, chili con carne - 18, tacos 25-29, enchiladas - 31. Care vasăzică, nu e chiar ca la crâşma din colţ, da' să dea boala dacă veţi încerca neam de păreri de rău! Dimpotrivă... Pentru elucidare, aici veţi descoperi locul.

Plus: multă culoare, multă viaţă în decor, intimitate, căldură, personal de mare notă, atent, prompt şi tot timpul cu zâmbetul pe buze, un patron care nu se sfia să dea o mână de ajutor celor două "titireze" de fete, adunând vesela de pe mese sau lucrând discret cu mătura, şi, nu în ultimul rând, margaritele + bucatele EX-CE-LEN-TE!
Minus: nu că ne-am da cunoscători, dar nu am auzit muzică neaoşă mexicană, d-aia cu "a-ia-iaaaaiii, sombrerooo", că dădea mult prea bine, zău! Dintre mexicanii contemporani, doar pe Thalia am recunoscut-o în vreo două piese, în rest, feluriţi latino, gen Ricky şi ăla a lu' GeiLo, Marc Antoniu.

Nebunie la berărie: Emergency Gate, Eluveitie, Caliban şi... KREATOR!

2009-02-10T12:00:00.055+02:00

Ca să încep cumva, să dau cu o înjurătură în ăia de pun concerte de asemenea amploare şi forţă într-o berărie cu aere de club! Vorba lui Mille, liderul Kreator: "Pe următoarea piesă, vreau să distrugeţi locul ăsta, ca să nu mai venim niciodată să cântăm aici!".
Ieri seară, la Becker Brau Live Music (fostul Why Not), în jur de 7 şi un sfert am reuşit să intru. În holul ce ţinea loc de fumoar, berărie, "randevu", se afla şi "merciăndaizu'", reprezentat adevărat prin tricouri de toate mărimile (cei de la Kreator aveau tricouri pentru copilaşi începând cu vârsta de 6 luni!!!), bandane, manşete, capete tăiate şi, bineînţeles, cd-uri.

Am depăşit rapid zona şi am intrat să-i zăresc pe băieţii de la Emergency Gate, care o ardeau adevărat. Nemţişorii se agitau frenetic, într-un metal când melodic, când dur, motiv pentru care m-au determinat să le cumpăr primul şi ultimul album de până în acel moment. În sală se aflau vreo sută de rocăraşi care-şi agitau de mama focului căpuşnetele pletoase. Având numai un singur album, trupa a cam terminat de cântat după vreo 20 de minute, aşa că am tăiat-o afară să fac trei chestii, dacă nu, patru: pipilică, să las geaca grea, rocărească, la garderobă, să-mi trag un tricou Kreator, că n-aveam la colecţie, şi să cumpăr albumul nemţilor din deschidere.

Am terminat cele patru operaţii cu puţin înainte de a urca pe scenă cei 7 elveţieni de la Eluveitie: un vocal semi-chel, dar cu păr lung şi "încodiţat" de la jumătatea din spate a capului, care, ocazional, băga la cobză şi fluier, două chitări, un bass, tobele, care este, şi două duduiţe, una cu o vioară electrică, iar cealaltă, cu un fel de flaşnetă, despre care aveam să aflu că este un instrument complicat cu coarde, manivelă şi claviatură (pentru curioşi, îi zice "hurdy gurdy"). Mai trebuia să vină unu' cu un cimpoi, da' am fost anunţaţi de solist, că ăla are motive personale şi nu ne va onora cu cimpoiu'. Ei cică sunt trupă de folk, celtic şi melodic death metal. Sunau drăguţ, nu zic, abordând un fel de muzici din "Stăpânul inelelor", cu voce desprinsă din Mordor. M-a distrat rău fetiţa cu flaşneta, cum băga ea la manivelă când ăştilalţi se încingeau şi dădeau din capete şi plete. Interesant, am bifat-o ca pe o experienţă inedită. Oricum, o mare parte din rocărimea ce mă înconjura se părea că avea habar de ce cântau compatrioţii lui Milka.

Caliban a intrat din prima pe felie, cu chitări dure şi ritmuri înnebunitoare. Băieţii au cântat într-un mare fel, cu poftă, agitându-se perpetuu pe scena relativ mică. De extrem calibru şi carismă mi s-a părut solistul, care s-a aruncat în mulţime şi s-a lăsat purtat pe braţe, a mulţumit pentru atmosfera din sală după fiecare melodie şi a stat aproape tot timpul în contact cu rocăreii înnebuniţi din faţa scenei, împrumutându-le microfonul pentru oareşce vocalize drăceşti. Vreo 40 de minute, cât a ţinut recitalul, audienţa a dat spectacol adevărat, cu tot ce se poate: aruncarea rocărului pe scenă, trimiterea rocărului înapoi, în mulţime (asta o făceau badigarzii, care, fie vorba între noi, au fost cei mai toleranţi din tot ce-am văzut pe la concerte, Cosepa, cred că se numeau), purtarea rocărului pe braţe, prin toată sala, scăparea rocărului de pe braţe, în cap, împărţirea sălii în două, apoi împreunarea violentă a părţilor, moshpit perpetuu şi alte ocupaţiuni rocăreşti. Frumos, energic, nu încercaţi acasă. "Calibanii" s-au simţit excelent, s-a văzut cu ochiul liber, şi parcă nu se mai dădeau plecaţi. A fost un show extrem de violent, dar frumos (paradoxal, nu?) în ciuda sunetul de căcat, pe alocuri, şi a fumului excesiv, tot pe alocuri.

Trupa lui Mille Petrozza, cea care dă clasă în thrashul german, şi nu numai, de aproape trei decenii, a demonstrat că în metal există tinereţe fără bătrâneţe şi chiar viaţă perpetuă. Mi-e greu să cred că un rocker adevărat va uita, măcar pentru viaţa asta, ce înseamnă Kreator.
O proiecţie pe un mare ecran anunţa noul album, lansat în a doua jumătate a lunii ianuarie 2009, iar băieţii şi-au făcut intrarea direct pe "Hordes of Chaos", piesa titlu a proaspătului material. Profesionişti absoluţi, fiecare şi-a executat perfect partitura, cu o dăruire, energie şi prospeţime, de parcă erau debutanţi.
Ca şi Sepultura, aflaţi la a treia înfăţişare în Romania, eu savurându-i şi în decembrie 2003, la Polivalentă, veteranii thrashului nemţesc au băgat numai piese una şi una, fix pe sufleteţelul meu metalifer: "Extreme aggression" (de pe albumul omonim din 1989), "Phobia" (Outcast - 1997), "Destroy what destroys you" (Hordes of Chaos - 2009), "Pleasure to kill (albumul omonim - 1986), "People of the lie" şi "Coma of souls" (Coma of souls - 1990), "Violent revolution" (omonim - 2001), "Betrayer" (Extreme aggression - 1989), "Enemy of God" (albumul omonim din 2005).

Sunetul n-a fost cine ştie ce, ba, chiar a murit şi microfonul lui Mille pe vreo două bucăţi, dar atmosfera şi faptul că băieţii au cântat cu sufletul, înainte de toate, a meritat din plin să-i văd.
În mare formă mi s-a părut Ventor (Jürgen Reil), tobarul, care a pornit alături de Mille, acum 27 de ani: extrem rapid, neobosit, precis şi mi-a dat senzaţia că are prea puţine chestii în care să bată. O mare plăcere mi-a produs revederea chitaristului de profund rafinament Sami Yli-Sirniö, muzicianul pe care Mille l-a cooptat în 2001 şi care a marcat renaşterea Kreator.
Show-ul s-a încheiat exploziv cu moshing şi alte alea în acordurile ultra-rapide ale "Flag of hate" şi "Tormentor" (Endless pain - 1985).
În cele 30 de minute cât am stat la coadă să-mi recuperez geaca, am avut ocazia să-mi răspândesc plăcerea în tot corpul, retrăind momentele sublime din sală. Când să plec, am dat de gaşca de la Emergency Gate, foarte zâmbitori, amabili şi fericiţi că le cumpărase cineva albumul. Evident, i-am pus să-mi semneze discul.
Nu vă mai zic decât ce v-am zis şi la Sepultura: e din ce în ce mai bine!
PS: De data asta n-am mai uitat aparatul foto...

Um, dois, um-dois-três: SEPULTURAAA!!!

2009-02-08T00:38:00.027+02:00

De-abia ce m-am întors de la Polivalentă, unde a avut loc concertul de promovare al ultimului album Sepultura. Sunt fericit...
Asta fu cam a treia vizită a tătuţilor thrash-ului sud-american, eu văzându-i prima oară acum 6 ani fără câteva luni, care vasăzică prin 2003, la Arenele Romane.

Noi n-avem în ţara asta o sală capabilă să susţină concerte metalice, dar ai noştri organizatori se încăpăţânează să arunce trupe deosebit de grele, ca Sepultura, într-o sală de sport, ca Polivalenta. În mod clar se auzea mai bine pe hol, acolo unde se vindea bere, suc, cd-uri şi tricouri. Important este că, ştiind piesele favorite, aveam habar şi despre ce se cânta pe scenă.

Dacă în urmă cu 6 ani, Arenele gemeau de popor, acuma, pe terenul de sport al Sălii, se strânseseră câteva sute de rocăraşi, iar prin tribune mai găseai vreo două sute. Dar, la un concert metal, niciodată nu contează cantitatea de auditoriu, ci calitatea lui. Şi nici de această dată, mica, dar vioaia masă de rockeri nu a dezamăgit: moshing, viermuială şi pogo ca la balamuc, ba chiar şi ceva crowd surfing.

Am nimerit (fii-mea şi moa), cam pe la jumătatea concertului (orele 22:30), şi se cântau aiureli de-ale lui Kisser (Andreas Kisser - chitaristul şi liderul grupului, după plecarea lui Max Cavalera la sfârşitul anului 1996). Pentru mine, personal, Sepultura s-a cam terminat de când a venit negrul ăla urât şi uriaş (Derrick Green), cu voce desprinsă din tenebrele iadului. Prin urmare, gust cu mare drag perioada dintre "Schizophrenia" şi "Roots", cu apogeul absolut "Beneath the remains", album de mare inspiraţie, virtuozitate şi forţă, neegalat şi neegalabil de nici o "sepultură" ce va să vină. Aşa că, în timp ce se derula o chestie de pe "Dante XXI" (2005), parcă, ne-am aşezat, cuminţi, în sală. Fii-mea era pe deplin fascinată de spectacolul de lumini, fum, rockerii ce dădeau din plete, decibelii ce ne copleşeau fiinţele, dar, mai ales, de statura impunătoare şi vocea lui Derrick Green ("Tati, de ce dracu' e ăla cu microfonu' aşa de urât?", ţipa ea la mine. "Era mai mişto solistu' dinaintea lui, să ştii", îi întorceam eu ţiparea) aşa că, nu ne-a rămas decât să ne bucurăm de spectacolul oferit de cei patru prestatori de "thrash metal intelligent", cum îşi descriu ei stilul.

Aşa cum bănuiam, a fost un show pe cinste, dacă nu ca anvergură, măcar, din plin, ca atmosferă şi forţă degajată. Parcă ştia nentu' Kisser că venisem io, ăla din vechea gardă, pentru că a decretat subit şi brusc, că ar dori nişte cântări de pe vremuri. Iar peste mine a năvălit sublimul: "Dead embryonic cells" (Arise - 1991), "Troops of doom" (Morbid visions - 1986), "Escape to the void" (o mare raritate pentru concerte, de pe primul album Sepultura ascultat de mine, Schizophrenia - 1987), "Mass hypnosis" şi, piesa pe care eu o iubesc cel mai mult din repertoriul trupei, "Inner Self" (Beneath the remains - 1989), "Refuse/Resist" şi "Teritorry" (Chaos A.D. - 1993), "Arise" (Arise - 1991). Seara de metal pur s-a consumat în ritmurile înnebunitoare ale superpiesei dărâmătoare de ziduri, "Roots" (Roots -1996, ultimul album cu Max Cavalera).

Să vă mai povestesc că a fost pentru a doua oară în viaţă când am TRĂIT pe viu "Inner Self" şi "Roots"? Să vă mai spun că a fost primul nostru concert (fii-mea şi io)? Să vă mai subliniez că mititica s-a transpus în atmosferă, a dat din cap și din mânuțe, s-a simţit extraordinar, dar că, mai ales, favoriţii ei de până în acel moment, Tokio Hotel, au căzut, cel puţin pe locul secund, în favoarea celor de la Sepultura? "Tati, ăsta a fost cel mai tare concert de rocări la care am fost!" "Păi, ai mai fost la vreun concert de rocări?" "Nu, da' ăsta a fost cel mai tare! Sepultura rocks, tati!" Pot să nu-i dau dreptate? Eu, la anii ei, împreună cu băieţii din Coastă (un cartier din Nehoiu), căutam caprele lu' mamaie, rătăcite prin pădure... Pe vremea aia "mamaie's capra rocks", he-he!
Închei cu o mare, mare bucurie în suflet şi vă zic: metalu' nu moare, nici nu se predă!

Vrei să fii original de Sf. Valentin? Ia d-aci!

2009-02-05T21:37:00.011+02:00

În timp ce băgam respectivele mere cu scorţişoară la cuptor, Păfurişa mă face atent despre un anume site doldora de idei care mai de care mai tăricene în materie de dovedit "numa' ubira" lu' "Tzompee", "Peesy doolcik" sau "Iepurash mik shi poofos". Au urmat minute bune de râs şi de minunări despre cât de inventivi poa' să fie specia omului care este. Să vă dau câteva exemple de cadouri, pe capitole de urmărit:

Pentru ELE, alea mai tinere
Se detaşează net pisica cu coadă antigravitaţională, "hendmeid" din material "type" izmenele lu' tataie, pe care nu înşiri covrigei "preţelşi" ci, stimaţi televizionauţi, ineluşe dă bebeluşe! Credeam că nu poate fi ceva mai tare, dar, a venit vârtos din urmă, dispozitivul reglabil (da?) de întărit bucile pe exterior sau prostate ori vagine, pe interior. Asta ori la bărbaţi, ori la femei, că sunt puţin amestecate la prezentarea produsului care, culmea! Este căptuşit cu material anti-lovire, he-he-he! Să-mi cadă muşchiu', de nu! Poza spune tot!

Pentru EI, bărbaţii
Numai două chestii mi-au atras atenţia: brăţara magnetică (cu tăviţă de 7 centimetri!!!) pentru adunat căcaţi metalici sau metalizaţi şi pixu' "unu' în unşpe" sau "invers", nu mai ştiu. Cum puii mei, ca să nu zic "poola mea", să porţi pe mână o tavă de 7 centimetri? Păi, la mine, fire fină, până la cot am 10, cum dracu' să port tăviţa magnetică pă mână? Să dea boala, aş lua-o numa' ca s-o ataşez de antebraţ şi să bag moda-n pizdulicilii şi cocalarii de la Bamboo şi Turabo! Odată apar cu magneto-tăvoiu', îi mai frig freo două chei dă la casă, un ciocan dă şniţele, o juma' dă set de agrafe de birou, trei şaibe dă Matiz şi vreo două monezi, aşa, la 'şto, dă 10 bani, că alea ţine pă magnete, şi să vezi ce se umple Bucureştiul de brăţări feişiăn! Sau, mai mişto, îmi împrăştii în magnetu' tăvii pixu' cu unşpe operaţii: taie lemne, bate cuie, foote-n cur şi dă la mooie! Ha?

Pentru ELE şi EI, ăi mai duşi cu vârsta
Aicea, dragii moşului, m-a dat pe spate "găinuşea" metalică, deosebit de utilă pentru a fi solosită ca şi carton de ouă, aparat de filtrat flocii sau, băgată în priză, ca clocitoare ori reşou "Salvador Dali" cu creastă roşie.
Pe locul doi, în preferinţele personale, s-a băgat bastonul telescopic cu lanternă în cap. Acuma, depinde unde vrea tataele sau mamaiele să "aive" lumina: dacă vrea să-şi vadă palmele, ţin bastonul cu lanterna în mână, dacă vrea să vadă pe jos, îl ţin invers, cu lanterna pe sol. Oricum, cine-l cumpără, se va îngriji şi de bietul posesor, măcar să-i ungă telescopu' şi să-i schimbe bateriile la capu' bastonului.
Pe ultimul loc, dar de fapt e primul, că am lăsat la urmă ce-i mai bun, se situează cea mai tare invenţie pentru babele dependente de seriale, telenovele şi alte căcaturi româneşti de pe "Acasă" şi aiurea: plapuma cu suport de telecomenzi! M-am căcat pe mine de râs când am citit, dar şi de faptul că Păfurişa chiar se gândea că i-ar fi util un marsupiu telecomandat la pilotă, deoarece mereu se trezeşte cu telecomanda în cele mai neaşteptate poziţii şi locaţii pe sub trupul ei firav. Vă las pe voi să vă delectaţi, că şi aici poza e de mare valoare, hi-he-hă!

Pentru TOATE SEXELE, şi ălea tari şi ălea mai moiuţe
Pe locul aleator, hai să-l luăm primu', întâlnim "storcătorul de muci", adică vezi aci. În imagine dă un tub, da' io cred că e bun şi pentru ăia care nu pot să şi-o scuture eficient, s-o stoarcă bine înainte de a o băga la loc. Şi cred că merge şi la femei...
Alt produs de mare viitor, cre' că e prăjitoru' de franzele FM. În timp ce face "cling!", gata pâinica, s-apucă de cântă şi radioul, pe "efemu'" unde vrei tu, pe postu' preferat. Am rămas prostit de idee, sincer, mai aştept un desfăcător de conserve cu girofar sau mai ştiu eu ce bătător de ouă cu plasmă, ca în timp ce faci maioneza, să te uiţi şi la serialul-manea "Regina" sau "Duminica în familie".
Ultimile două poziţii le-am rezervat pentru nebunii, hi-hi-hi!
Penultima este ocupată de... staţi să mă arunc cu pupila pe cutie... "Tanga comestible de gominola sabor". Nu ştiu ce înseamnă, da' am înţeles că ELE trebe să ne extragă "tanga comestible" ăştia cu gura, he-he! Aşa zice şi pe instrucţiuni, parol!
Ultimul subiect al discuţiei de faţă aparţine doamnelor şi domnişoarelor, de toate vârstele şi dimensiunile, şi este reprezentat de vibratorul-breloc, care poate fi folosit oricând, oriunde, şi oricât. Mă rog, oricât ţine bateria, că e d-aia mică, de ceas de mână. Avantaje nete: e mov, odată cu brelocu', aveţi şi vibratoru' dătător de trebi, precum şi CINCI capete interschimbabile, e-adevărat, mici, dar decât deloc?

O gamă întreagă de chestii haioase, ciudate, frumoase, găsiţi aici. Noi ne-am distrat copios. Enjoy!

Cum arată viitorul meu financiar privit în cafea

2009-02-02T12:00:00.004+02:00

Cum mă mânca criza-n cur, alaltăieri mi-am luat inima-n dinţi şi am purces la celebra ghicitoare Franzela, adevărata verişoară a Robinetei, sora bună a vrăjitoarei Cascheta din Prelungirea Ghencii. Aşaaa...

Ca să n-o mai lungesc fără rost, că tot aia rezultă, am rugat-o pe distinsa cititoare în viitor să-mi arunce-n faţă adevărul pe care-l citea ea într-o ceaşcă de cafea aburindă. Întrebată fiind de mine, printre altele, "stimato Franzelo, mi se vor îmbunătăţi finanţele şi cu cât?", ea a clipit scurt şi mi-a ciripit: "Fumosule-chiparosule, cafiaua ta hâmi harată că ho să primeşti la salariu' fix cât hai primit hanu' trecut, hacu' doi ani şi până hacuma!". Şi mi-a arătat ceaşca, a cărei imagine v-o împărtăşesc şi vouă mai jos.

Hacuma, dilema e: oare o să mai primesc una, ca să am două, sau e vorba de gust?

Lucruri simple

2009-02-01T15:46:00.003+02:00

Te scoli în dimineaţa devreme a unei sâmbete mohorâte, ori duminici de acelaşi soi.
Te dai uşor din pat, să n-o trezeşti. Priveşti chipul care-ţi întregeşte tabloul existenţei şi mai că-ţi vine să-l săruţi, dar te abţii. Cu greu te abţii...
Cauţi papucii şi, evident, unul e de negăsit. Iar dai vina pe ea, numai ea e sursa dezordinii din ordinea ta.
O porneşti tiptil către baie. În timp ce scârţâie groaznic o bucată de podea, chinuită de kilogramele pe care le-ai acumulat în ultimile două luni, cu toate că ai jurat s-o dai pe regimul călugărilor de la Agapia, te împiedici şi de papucul lipsă la apel.
După matinala curăţenie trupească, te îndrepţi vertiginos, dar discret, către aragaz şi porneşti cuptorul. Închizi uşor uşa la bucătărie şi ungi balamaua rebelă, care-i gata să-ţi strice surpriza, cu puţin ulei de floarea soarelui.
Tai câteva, vreo 3-4-5-6, felii subţiri de pâine, depinde, dacă te pui şi tu la socoteală. Le aranjezi frumos pe o tavă, precum soldăţeii la inspecţia de dimineaţă, şi le vâri în cuptorul încins. Ca să nu simţi că te plictiseşti, pui nişte apă la fiert, în vederea realizării unui ceai adevărat (luat acum ceva vreme de la ceainăria din Cotroceni, vis-a-vis de Băsescu), ca pe vremuri, în ibric şi cănuţe de lut.
Aroma de pâine prăjită inundă mica bucătărie. Iei feliuţele rumene, le ungi cu unt, apoi presari puţină sare peste şi le aşezi frumos pe o farfurioară. Ceaiul e tocmai gata şi se împrieteneşte cu izul de pâine proaspăt-crocantă şi îmbălsămată cu unt topit.
Ziua încă nu şi-a intrat în drepturi.
Feliuţele de pâine, ceşcuţa cu ceai şi o candelă aromată le aranjezi pe o tăviţă, apoi, cu tiptilul pe tine, te duci şi le aşezi lângă ea, pe pat. În câteva minute îţi va zâmbi aşa cum numai ea ştie. Îi vei savura fiecare "cranţ!" de pâine sau sorbitură de ceai, luminate de flăcăruia veselă a candelei. Şi veţi dori să rămâneţi ancoraţi pentru totdeauna în acele momente, când zorii abia se nasc...

Dovlecei păfureşti

2009-01-30T09:56:00.010+02:00

Luaţi dovlecei potriviţi într-o palmă de femeie, cam aşa, de vreo 15-20 de cm, după gust, he-he!
Tundeţi-i la zero de coajă, apoi scurtaţi-i din ce în ce mai mult sub formă de rondele.
Executaţi languros, meticulos şi pasional o tăvălire prin făină a rondelelor rezultate.
Puneţi-vă la îndemâna stângă cam un pachet de unt, de orice fel. Unirea e beton, President e ideal.
Aruncaţi niscaiva unt într-o tigaie încinsă, în prealabil sau pe aragaz.
Se călesc dovleceii total apoi, într-o tăviţă mică, teflonată, unsă cu acelaşi unt, se aşează un rând de dovlecei pârliţi, unul de roşii tăiate felii subţirele şi un rând de brânză bună, adevărată (capră sau oaie), nerasă, dar distrusă cu mânuţa. Vorbeam de brânzică, nu de căpriţă.
Se termină cu un rând de roşii peste care se sfarmă brânză cu deştele.
Se înnobilează cu bucăţele de unt aruncate aleator, pe deasupra.
Se intromisionează la cuptor şi se trage cu ochiu'. Când se constată rumenirea, se extrage recipientul şi se pune la prerăcit, pe pervaz, afară, să moară înecată în saliva-i vecina de la parter.
Combinată cu smântână, este una dintre cele mai bune chestii pe care le-am mâncat veodată. Dureros de bună!!! Gustul pe care-l dă papila către creier îţi creează un puternic sentiment de acasă, de copilărie cu ierni bogate în zăpadă, cozonaci aburinzi şi cadouri multe.
Hai, că am bălit pe tastatură. Mă duc să beau nişte apă.

PS: Reţeta a fost măiastru confecţionată de Păfurişa şi executată papilar de subsemnatu'. Să trăim întru mulţi ani şi să mai facă.

Un număr dai şi-o să afli ce-o să ai

2009-01-26T17:32:00.020+02:00

Stăteam la un moment dat în crucea nopţii şi mă chinuiam să-mi sudez pleoapele şi să vină nea Ene să mă ia. Să tot fi fost vreo... unu, două, trei, nu contează. Ceea ce a contat a fost telecomanda. Şi-ncep să dau cu baleiatu’ până mă atrage pe Antena 1 un personaj cu un meclon numa’ bun de pus pe conservele de peşte „made in” Tulcea: Iliuţă Numerologie! „Bă, frate”, mă străpunge un gând prin minte, „cum dracu’ să te cheme Numerologie? Ia, hai, să-l urmărim, să vedem ce debitează.”

Dau sonor şi încep să mă minunez de sarabanda de inepţii ce le ghicea Faţă de Calcan având la dispoziţie câteva cifre. Sună un nene. „Alo?” „Alo, cum vă numiţi?” „Ion.” „Când v-aţi născut?” „În 1940.” „Domnu’ Ion, văd o casă care se împarte în două, staţi liniştit că nu veţi rămâne cu mare lucru şi mai văd două căsnicii, una s-a dus, iar cealaltă e pe cale să se rupă. Sănătate şi numa’ bine.” Şi-atât. O fi fost Iliescu şi s-o fi dat mai tânăr cu 10 ani? Nu cred, că n-a răspuns cu „măi, animalule”. Adică ce să-şi mai dorească moşu'? Că se duce şi casa şi îngroapă şi baba asta, pentru că nu cred că vroia să divorţeze baba de el la atâta etate cât strânsese. Şi, dacă era vreun columbel cu banu' ca pă mână, nu suna papagali acvatici în puterea nopţii ca să afle viitorul. Săracu’ moşulete, o mai fi apucat dimineaţa, nu ştiu, că numerologul a tăiat legătura.

Bifându-l pe nea Ion, Guvidele Televizat, din lipsă de interlocutori insomniaci de vârsta a 6-a, începu să turuie ca să treacă emisia: „Să încercăm să fim mai buni, să iubim animalele, că, uite, sunt aşa de mulţi câini pe stradă, să luăm câte un câine acasă, ca să nu mai fie atâţia câini vagabonţi (aşa am auzit, parol! n.a.), aceste animale sublime, ca să fim şi noi ca celelalte ţări unde oamenii au grijă de animale şi ar trebui să fim mai buni în fiecare zi...”

Stupizeniile i-au fost curmate de alt telefon. Nume: Georgeta. Data naşterii: 1945. Ghiceala: „Doamnă, la dumneavoastră văd o mare zbatere lăuntrică, ce să faceţi cu terenul, să-l daţi sau nu, pe criza asta, eu zic să mai aveţi puţină răbdare şi mai văd că problema cu ficatul e pe cale să se rezolve, s-ar putea cu operaţie, s-ar putea natural, la revedere”. „O da baba colţu’, aşa, natural”, îmi ziceam eu în lăuntricul meu nocturn.

Şi iar urmează o pauză de interlocutori şi un bun prilej de aberaţiuni. „Cum spuneam”, zicea cifrologul savant, jucându-se cu pixuletele pe o foaie de ghicit, „criza va ţine până în martie, anul curent, dar încă nu e sigur, mai decantăm. Ne sună tot felul de lume, femei, bărbaţi, fete. Să ştiţi că şi bărbaţii sunt sensibili (aşa, aşa, să ştie şi feministele care zic că toţi e porci! n.a.) şi vin cu tot felul de probleme legate de sănătate, relaţii şi aşa mai departe. Uite mai avem un apel. Cine sunteţi?” „Traian din 1951”. Instant, mă gândesc că doar n-o fi Băse să sune la televiziunea lui Voiculescu să afle viitorul, dar, mai ştii? Bănuiesc că, el, ca preşedinte, are cifrologi personali care să-i socotească numerele pe care le dă, nu? „Foarte bine, aşa, domnu’ Traian, văd că sunteţi văduv de două ori, a treia o să fie cu noroc, iar în problema cu casa, staţi liniştit, o s-o renovaţi, numai să mai staţi câteva luni până trece criza şi mai scad preţurile. La revedere şi mult succes!”

Deci, dacă înnumărologul a vorbit în metafore de ore mici, de noapte, era Băsescu. Dacă a vorbit pe reale, era alt Trăian. Ia o mică pauză şi continuă: „Puteţi suna oricând la noi, pe mine sau pe domnu' Viorel, astrologul nostru de serviciu. tot timpul e cineva care vă va prelua apelul la 1,19 euro pe minut”. În medalion, un tataie cu un receptor telefonic crescut în urechea stângă şi o machetă de laptop în faţă, mai mişca o dată la două minute, probabil când primea un şoc electric în scaun de la băieţii din regie.

Amuzat, consternat, minunat, dar, totuşi, binedispus general şi cu o poftă adevărată de somn, l-am mai urmărit un minut pe Iliuţă Numerologie până să-mi cadă ochiu’ decisiv: „Să încercăm să eliminăm răul din noi, să gândim pozitiv, să fim mai buni şi, numai aşa, vom depăşi criza asta şi nu va mai fi rău şi sărăcie pe lume, va scădea inflaţia şi vor creşte salariile şi vor fi şi bani de concediu şi alte bunuri pe care ni le dorim. Dar să luăm un nou apel. Alooo, bună seara, cum vă numiţi?”
Mare e grădina...

The Mummy: Tomb of the Dragon Emperor - Prostia 3

2009-01-23T07:46:00.004+02:00

După ce-am văzut partea a II-a a promiţătorului "Mumia", mi s-a tăiat zdravăn de filmele cu Brendan Fraser. Dar nu atât de zdravăn încât să nu mă risc şi cu a treia porţie de mumie. Ei, bine, mare greşeală am făcut!
După ce m-am chinuit cu 30 de minute din film, m-am prins de ce frumuşica de Rachel Weisz a zis pas la partea a III-a, dar au prostit-o pe Maria Bello să intre în rolul soţiei distrugătorului de mumii, O'Connell.

Acţiunea e vai de capu' ei şi parcă au făcut filmul ca să-l bifeze pentru planul cincinal: mumia împărtatului învie sub formă de lavă, face o tură explozivă cu caleaşca imperială prin Shanghai, după care pleacă puţin în căutarea Raiului Tibetan, Shangri-La. După ce aterizează cu o panaramă de aeroplan pe vârful muntelui, făcătorii de bine, purceşi în căutarea aceluiaşi Shangri-La, se plimbă printre vârfurile din Himalaya, ca mine printre blocurile de pe Virtuţii (din Militari, n.a.). Nu mai zic că n-au pic de gheaţă pe ochi, nas, haine şi nici pe blăniţele de la guler. În sfârşit...

Nedumerirea cea mai mare a rămas următoarea: ce dracu' a căutat tanti Michelle (Yeoh, pe numele ei de naştere, vezi "Crouching tiger...", "Tommorow never dies" ori "Memoirs of a geisha) şi nea Jet (Li, pe numele lui de băiat, vezi mai multe filme cu cafteală chinezească, de pildă "The One", "Hero" sau "Romeo must die") faţă de care aveam o admiraţie, prin filmul ăsta de cacao instant? Să tragă, aşa, o bătălie de un minut la final? Dracu' ştie. Sau scenariştii. Sau cine puii mei a avut ideea să lanseze o asemenea prostie cu "împăratul dragon".

Concluzia 1: am pierdut o oră jumate, dar am mâncat un castron de seminţe.
Concluzia 2: ale boale blănuri ecologice, nici apa nu stă pe ele!
Concluzia 3: mai bine vă uitaţi la "Mumia 1" de 3 ori, decât să vă riscaţi cu penultima şi ultima parte.

Aim bac!

2009-01-20T14:23:00.009+02:00

Port Louis, Mauritius...
Ziua, mă sleia colosal căldura umedă dimprejuru-mi, dar deîndată ce mă atingea răcoarea camerei, îmi creştea brusc apetitul pentru dezvirginat câteva cutii de bere cu condensu’ pe ele.
Noaptea era chiar plăcut, ce zic eu „plăcut”, era bine-rău. Prin geamul deschis se mai triluiau niscaiva păsăruici somnabule, iar briza răcoroasă ce se furişa la mine-n cameră, merita din plin aşteptarea de peste zi.

Zăceam în pat cu mare pasiune şi beleam un ochi la internet şi altul la CNN, care nu mai aveau alt subiect decât cel referitor la primul preşedinte kenyan al Americii. Hotelul era minunat, cu pat mare şi moale, cu un piculeţ de balconaş şi cu o multitudine de palmieri în faţa geamului. Fusese inaugurat acu’ vreo 7-8 ani, poate mai puţin, nu contează, ideea ce se vrea desprinsă de aici este că era frumos, cochet şi cu mult lemn de tec.

Prestând activitatea descrisă + nişte metale de însufleţire a spiritului, dar mai aşa, în surdină (metalele, nu spiritul), mă gândeam cât de dobitoci au fost oamenii, de au stârpit definitiv şi "purtujur" păsărica aia nevinovată de apare prin Ice Age Unu, şi anume Dodo. Şi cum mă concentram eu la imaginea păsăroiului dispărut de secole, numa’ ce sesizez oareşce foşgăială pe la perdeaua mea. „E doar briza, că doar n-o fi vreun Dodo dornic să mă bântuie!” Şi caut să mă aşez mai bine şi să-mi văd mai departe de lectura internetică despre păsăroi. Vigilent din fire, aveam coada ochiului îndreptată spre perdea, care continua să se mişte nefiresc. Las preocupările nocturne deoparte şi acord din ce în ce mai multă atenţie perdelei mişcate de briză. Nu mă ridic bine din pat că din negura nopţii răsare o bucată de mână apocaliptică ce se înfige în perdeaua mea. Nu mai apucă inima să-mi treacă la următoarea sistolă că, hop!, perdeaua explodează într-o parte şi se iveşte însuşi spiritul păsării Dodo, cu faţa luminată. Instinctiv, mă cac pe mine, scot un strigăt de războinic rănit în coapsă, smulg telefonul de pe noptieră şi-l proptesc taman în capul spiritului malefic şi făr’ de somn. Aud un „ueac!” scurt, apoi o combinaţie nefericită de crăci rupte, un „iaaaa!” şi o bufnitură. „L-am învins”, am gândit subit, „şi l-am trimis la fraţii lui din întuneric!”

Temător, iau lanternuţa din geantă, scot un ochean pe geam şi mătur iarba cu fasciculu’. Pe jos, o formă diformă încerca să se adune într-un întreg, acompaniindu-se cu gemete, vaiete şi o suită zdravănă de înjurături. Vrând să-mi plătească o poliţă petrecută în Liban, la Beirut, Mici, partenerul meu, mare amator de chestii şugubeţe, îşi trăsese un prosop pe cap, o lanternă în dreptu’ făţăului şi dorise să mă sperie. De speriat, mă speriase, nu zic, iar acuma se uita prostit la mine, având înfipte în cap nişte rămăşiţe de frunze de palmier. Ne-a pufnit un râs năprasnic. Mici arăta ca şeful renilor lu’ Santa, beat şi călcat de tren. Şi încă de două ori...

Do it again!

2008-12-17T00:42:00.010+02:00

Că tot nu aveam somn, hai să mă uit la nen'tu Jay Leno, care se manifesta într-un "The Night Show" pe la Antena 3. Ei, bine, după ce cu o seară înainte râdeam de Mircea Badea, care-şi arunca adidaşii în Băsescu, "parafrazându-l" pe irakianul aruncător de pantofi, care Băsesc se uita la TV, care legătura cu Băsescu era camera din studioul A3, în noaptea asta am fost martorul celei mai tari reclame la Nike, vis-a-vis de "shoesicidebomber"-ul de la Irak.

Oricum ar fi şi reclama, episodul "pe bune" a fost de-a dreptul delicios şi s-a potrivit la fix pentru finalul de carieră al lui Buşică, probabil singurul preşedinte ce a devenit pentru "măreaţa" naţiune americană, un fel de Bulă al nostru, la ei, he-he!

Mulţumiri Păfurişei, foarte activă (lucru care se produce mult mai rar decât alinierea planetelor) în căutări internetice nocturne, pentru găsirea "iutubului".

Despre sperieturi - Episode One

2008-12-14T07:54:00.012+02:00

Eram noaptea, în patul care este, şi priveam liniştiţi cum se desfăşoară acţiunea la un film gen "Drujba revine pentru a cincea oară - Partea a III-a". Pe ecran se întâmpla liniştea dinaintea tăierii capului unui nefericit. Nu s-auzea nici firul de păr pubian cum creşte. Deodată, la uşa noastră se produc ceva bocănituri. "E cineva la intrare!", se timorează iubita mea. "Ce dracu' să fure de la noi? Salata pentru broască?", răspund fără să-mi iau ochii de la drujbistul care urmărea un papagal în vederea tranşării. La un moment oarecare de timp se repetă şi bocănitul, şi dialogul. "Bă, ne intră cineva în casă!", se precipită Păfurişa către musculatura-mi pectorală, evident, căutând protecţie. După un minut mă convinge să mă ridic din pat şi să iau direcţia zgomotelor dătătoare de fiori. "Io nu sunt aici, să ştii!", făcu ea şi, zdup!, dispăru sub plapumă.

Singur, înfruntând noaptea şi pericolele ascunse prin lăuntrul său, ajung la uşă. Mă uit pe vizor, dar parcă mă uitam într-un cur de babă. Înjur cu putere în gând lenea care mă footuse temeinic atunci când avusesem iniţiativa de a schimba becul de pe hol. Am continuat câteva secunde să privesc bezna, forţându-mi ocheanele să prindă vreo formă, da' nimic. "Trebe să am elementul surpriză de partea mea!", gândesc, concomitent cu strângerea puternică a ciocanului gonflabil cu ţipăitoare (altceva contondent nu am prin casă, cu excepţia căpuşneacului personal), cumpărat anul trecut de la Eforie Nord.

"Deschid subit uşa, şi-i foot una-n moalele capului. Se sperie şi se cară!", mi-am continuat eu firul logic al gândirii. Cu pilota pe cap, întinsă pe burtă şi cu ochii cât ping-pongii, Păfurişa mă tot freca la rădăcina părului, că "Ţine e la uşă? Ţine e la uşă?", aşa în şoaptă. Nu puteam să vorbesc, de teamă să nu audă potenţialul infractor şi să se care. Aşa că, i-am silabisit pe muteşte: "Măăă-taaa!". A dat din cap a nedumerire. "Mă-ta!", deschid rar gura, nescoţând un sunet. S-a prins din a patra încercare: "Eşti prost!", a pufnit ea cu sonorul la minim şi s-a ascuns sub pilotă. Între timp, se mai produseseră vreo două bocănituri scurte. Strâng în dreapta coada moale a ciocanului, dar nu prea tare, ca să nu s-apuce să scoată vreun sunet, număr până la unu şi deschid uşa brusc. "Ia-haaaa!", ţâşnesc în bezna grea, ameninţând cu ciocanul deasupra capului, precum Thor, zeul tunetelor. Zgomote precipitate, duduituri şi vreo trei perechi de luminiţe trecut-au pe lângă mine. De undeva, din dreapta-sus, de pe ceasul de gaze, o chestie de smoală, dar blănoasă, mi s-a prăvălit pe mecla desfigurată de surpriză. "Un pui de drac!", mi-a încolţit prima propoziţie în mintea îngrozită. Câteva gheare mi-au muşcat din pielea capului, a urmat un profund "oarlau!" şi m-am căcat pe mine de frică. La figurat, pentru că la propriu, aproape că mi-am lăsat vezica să cugete liber.

Păfurişa m-a găsit câteva momente mai târziu, rezemat în cur, lângă uscătorul de rufe. Încă mai respiram. "Cine-a fost? L-ai văzut? Te-a lovit în cap? Că ai sânge în păr. Sunăm la Salvare? La Poliţie? La Unu-Unu-Doi?"
Mi-am revenit privind-o cum îi turuiau măselele. Nu s-a oprit decât în momentul când m-a văzut râzând, în capul oaselor: "Fir-ar ale dreacu' de pisici! Iar au venit să se footă la uşa noastră!".

Fumaţi sănătos!

2008-12-07T08:27:00.001+02:00

Am aflat deunăzi despre o invenţie cu adevărat miraculoasă şi degrabă ecologică: ţigara electronică!
Cică te costă vreo 3 milioane, da' scapi de gudroane şi alte căcaturi înşirate de ăştia pe pachetele de ţigări, odinioară, atât de aspectuoase. Nu mai scoţi fum, ci aburi care-ţi dau senzaţii fumigene, are în vârf led simulator de jar, iar unele variante se încarcă la priză şi te ţin câteva ore în pauză de fumat.

Trebuie să vă spilcuiesc câte ceva din chestiile absolut funny pe care le-am găsit aici şi aici:
- o puteţi utiliza oriunde, în locurile unde fumatul este interzis;
- se elimină fumatul pasiv, creând astfel un mod sănătos de a fuma;
- este soluţia ideală pentru a fuma în locuri nefumătoare, în societate;
- are un aspect elegant, un design fin, întruchipând ţigara secolului douăzeci şi unu. Anumite produse pot fi comandate cu înveliş de aur de douăzeci şi patru de carate, la preţ accesibil. Varianta asta, "tunată", e numa' bună pentru cocalarii şi piţipoancele de prin Chiuşapturi sau Icscinciuri.
- nu trebuie să spălăm aşa de des hainele şi perdeaua (deci, economie de detergent, n.a.);
- nu arde, deci nu putem incendia patul (hă-hă!);
- nu zboară chiştocul înapoi din geamul maşinii, nu cade chiştocul în maşină, nu ardem tapiţeria - nu ne distrage atenţia de la condus.

Aviz amatorilor, dintre cunoscute, Păfurişa şi Lecteru', şi cunoscuţi, Vaxxi şi Iuzăraşu': ia de sugeţi fum electronic, că e sănătos, elimină riscurile variate şi mai ţine şi pasul cu normele, he-he!

După încă patru ani

2008-11-30T00:32:00.007+02:00

M-am spart în zece, cinşpe, de râs, când m-a chemat Păfurişa în bucătărie (acolo e locul ei de lucru la calculator, he-he!) să-mi arate o reclamă, o ultimă reclamă la votare. Citez:
"Când te întorci de la ski, vei găsi un impozit de 40%, în loc de 16%. Dacă nu te duci la vot, votezi PSD. PSD te vrea (s)chior, nu alegător!"
Nu schiez şi nici nu vreau să dansez pentru chiria mărită a lui Geoană. Aşa că, o să mă fac alegător. Din nou...

Evadarea 2

2008-11-26T14:29:00.025+02:00

Muzeul Naţional de Geologie

Încă de la ultima incursiune la Antipa, ne propusesem să facem o vizită Muzeului de Geologie.

"Ce dracu' să vezi? Nişte pietre pe pereţi!", pot spune marea majoritate a cetăţenilor. Ei, bine, pe lângă faptul că muzeul este găzduit de o superbă clădire construită pe la începutul secolului trecut în stil neobrâncovenesc, anume, cea a Institutului Geologic, colecţiile din sălile de prezentare îţi taie, pe alocuri, respiraţia în etalarea formelor şi culorilor.

Am plătit derizoriul preţ de 6 lei (adult) şi 3 lei (copil), apoi am trecut la vizitarea sălilor de la etaj ocazie cu care ne-am plimbat prin toate erele geologice ale planetei şi ale neasemuitei noastre patrii. Ba, am descoperit şi capul unui elefant care-şi făcea de lucru, acum vreun milion şi ceva de ani, pe lângă Bucureşti, cică. Urmaşii lui se văd şi în ziua de azi, mai ales prin zona paleopolitică.

Aveam pe vremuri un amic, care făcea Geologia, şi nu puteam să-mi imaginez de ce ne tot bătea la cap cum că facultatea lui este cea mai grea de pe planetă. Ei, bine, aflaţi că fiecare pietricică expusă are denumirea ei proprie şi, nu mică mi-a fost mirarea cînd am încercat să le socotesc la număr, dar le-am pierdut şirul după primele trei săli. Aveam să aflu că sunt cunoscute câteva mii de minerale, iar fiecare piatră (rocă) este, de obicei, o combinaţie de cel puţin două minerale.

Piesa de rezistenţă a muzeului rămâne, în opinia mea, aşa numita "Sală de colecţiuni", unde se pot admira "florile de mină". Dacă cineva are vreun dubiu, apăi dacă vede ce poate să facă natura, singurul sculptor, pictor, arhitect perfect, din nişte cristale de ce-or fi ele, îşi va da seama cât de jalnici imitatori sunt oamenii.

Minus: expoziţia de mulaje americane de la etaj, pentru care am plătit separat încă 3 lei de persoană. Nu banu' a fost problema, ci faptul că fiecare fosilă prezentată era, de fapt, din fibră de sticlă, acoperită cu ceva cauciuce colorate.
Haios: într-un colţ dintr-o sală de la etaj, erau expuşi "compuşii biogeni", cei care ne fac, la propriu, să ne pişăm pe noi de durere!

Parcul Kiseleff, pe partea cu Muzeul de Geologie

După incursiunea la muzeu, am tras o gură de aer proaspăt şi rece în parcul aflat în imediata vecinătate.
Cu toate că sunt în Bucureşti de câţiva ani buni, aproape 20 (Pfoaaa! Ce trece vremea!), nu pusesem nicicând piciorul în minunatul colţ de paradis. Locaţia dăinuie de mai bine de un secol şi jumătate, de pe vremea principelui Gheorghe Bibescu, dar, bineînţeles că n-a rămas ca pe vremea aia. Totuşi, iarba de calitate, rondurile de flori, deluşoarele, copăceii scuturaţi parţial de rugină, iedera de pe copăcei, lăculetele, acum secat, băncuţele nerupte, aleile "dăluite", au fost suficiente pentru fiică-mea, care, scăpată în natură, a vrut musai să jucăm "v-aţi ascunselea". O să încercăm chestia asta şi în anotimpurile mai calde, pentru că n-am rezistat s-o caut decât vreo 10 minute. Cu greu am convins-o că merită să aşteptăm temperaturile peste douăjdegrade ca să mergem mai în adânc, către locurile de joacă ce se profilau către nordul parcului.

Bucurie: pentru 10 minute, toată bucata de verdeaţă de lângă muzeu a fost a noastră.
Grotesc: "Coloana lui Bolborea", zis şi Monumentul Infanteriei Române, o chestie inutilă şi cu mari conotaţii horror. Monumentul s-a ridicat pe locul unde fusese, pe vremea Mareşalului Antonescu, un altul, al lui Ion Jalea, dar Hitler s-a ţinut de capul Mareşalului până ce acesta l-a şters de pe faţa parcului. Cică, printre personajele mutilate, surprinse în bronzul veşnic, s-ar afla doi generali vii, ba, chiar şi fiul "artistului". A fost util pentru jocul cu fiică-mea, deoarece respectivii copaci erau prea firavi pentru a-mi ascunde trupul atletic.:D

Ispita lui Armin van Buuren

2008-11-25T10:47:00.019+02:00

În urmă cu vreo... hai, să zic, trei săptămâni, maxim, o lună, auzeam pe la radio o piesă frumuşică, "In and out of love" semnată de nen'tu van Buuren, olandezu' ăla care s-a scos ca DJ-ul planetei pe ultimii doi ani. "Bă", zic, "vocea tipei îmi pare extrem de cunoscută!" Cum la radio se zicea numai de Armin van Buuren, când am văzut un crâmpei de clip al piesei cu pricina, m-am elucidat pe loc: vocea era, aşa cum bănuiam, a frumoasei conaţionale a lui van Buuren, Sharon den Adel. Eeeee, păi, puştimea şi nenii consumatori de "trance" ştiu numa' de DJ-ul minune şi habar nu au cine-i Sharon, probabil zic că e una cele câteva tanti cu care a mai colaborat Armin, vezi Nadia Ali, Susana sau Jacqueline Govaert.

Aşa că, fraţii moşului (numai pentru cei nepregătiţi pe tărâmuri metalice), vă povestesc că frumuseţea din clipul lui Armin este cea care a format în 1996, împreună cu pretenarul ei, chitaristul Robert Westerholt, trupa de simfonic-gotic-metal Within Temptation. Vă sună familiar? Dacă nu, aflaţi că e cea mai cunoscută trupă olandeză de metale (olandezii i-au mai dat şi pe extremii Pestilence, God Dethroned, Gorefest, Legion Of The Damned, Sinister sau alte două "simfonice", care-mi vin în minte, Epica şi After Forever) şi cântă ceva foarte apropiat de mult mai cunoscuţii finlandezi de la Nightwish sau aproximativ ca americanii de la Evanescence sau italienii Lacuna Coil. Asta, aşa, ca puncte de reper.

Concertele Within Temptation sunt de mare spectacol, iar cei care i-au văzut la Sibiu anul trecut sunt convins că au rămas cu amintiri adevărate. Vocea dumnezeiască a fetei combinată cu chitara dură, decorurile fastuoase şi inspiratele combinaţii de lumini, fac ca fiecare apariţie a lor să rămână pe creier, în zona apropiată de cea a orgasmului.
Aştept cu mare interes următorul album şi sper că fetiţa nu va pleca din trupă aşa cum a făcut Tarja Turunen de la Nightwish. Ar fi mare păcat.

Exemplul de mai jos se numeşte "What have you done", de pe albumul "Heart of everything" - 2007, în duet cu Keith Caputo, formatorul mai violentei trupe "Life Of Agony".

Foote-m-aş pă compania voastră!

2008-11-24T20:02:00.008+02:00

Nu vroiam să mai scriu nimic despre căcampania expectorală, da' nu pot să mă abţin.
Apropo de ce ziceam în urmă cu câteva zile despre "anti-coasterul" PNL-PD, astăzi, pe drumul de întoarcere de la Constanţa, pe la jumătatea lu' A2 (aia "a Soarelui", pentru cei care nu-s familiarizaţi cu cele două mari şi late prescurtări de autostrăzi româneşti), se întâmpla un mare panou înfăţişând un nene cu cască de protecţie care bătea obrazu' la trecători şi zicea: "În 4 ani de guvernare PNL-PD, doar 5 km de autostradă. Ruşine PNL-PD!".

Aproape de intrarea în Bucureşti, ochiu' mi-a zburat pe deasupra volanului către un alt panou înfăţişând "un bade" (un ţăran, care vasăzică) ce bătea şi el şoriciu' (deduc că vorbiseră între ei sau erau de-acelaşi sânge roşu), zicând ceva de rău de PNL-PD şi de agricultură, încheind cu clasicul "Ruşine PNL-PD!".

Pe lângă toate celelalte sloganuri de pe stâlpi, pereţi, maşini, pixuri, fluturaşi, blocuri, canale şi TV, adaug cuvintele unui nene cu bască şi o ţigare-n colţu' gurii, care, la viaţa lui a avut mai mult treabă cu munca adevărată decât cu politica, darmite cu termenii vehiculaţi în atari situaţii, frământând între deşte un bileţel roşu (ăla cu meriţi pensie mai bună), cules de pe ştergătorul Daciei de treij' de ani, luată cu librete CEC: "Băga-mi-aş poola-n în compania voastră, dă 'oţi!". Şi care sunt, fără echivoc, şi cuvintele mele.

Mâna lungă a PSDPC-ului

2008-11-21T10:45:00.006+02:00

Găsit pe birou, azi dimineaţă, un anti-coaster .

Îl iau spre folosinţă pentru următorii patru ani după care, probabil, tabloul de promoţie "D.A." se va transforma în imaginea altei simbioze politice, la fel de câştigătoare pentru noi.

Industria auto moare, dar nu se predă

2008-11-21T00:35:00.005+02:00

Directorii de la Ford, GM, Chrysler şi alţii ca ei, s-au dus cu jalba în proţapul salvării pe colina Capitoliului american. O singura întrebare, care s-a dovedit a fi retorică, m-a umflat de râs şi a redat încă o dată, dacă mai era nevoie, cum e păcălită pulimea să plătească greşelile şi luxul şmecherilor din lumea de deasupra. Întrebarea suna aşa: "Să ridice mâna cei care au venit aici cu curse regulate". Pauză... La care nenea senatorul întrebător şi-a dat singur şi răspunsul: "Rog să se consemneze că nu a ridicat nimeni mâna". Boşii auto mai speră ajutor de 4 miliarde lunar de la guvern. O să fie America aşa cum zicea nen'tu Pavel Coruţ, care-şi mai aduce aminte de personaj, când 30000 de dolari vor valura fix un leu!

Dincolo de Atlantic, un nene din Anglia a descoperit secretul ieşirii din nevânzarea de maşini: a dat şfară în insulă că, la fiecare maşină cumpărată, va mai da una. Vă daţi seama că şi-a epuizat stocul! Pe când chestia asta la samsarii auto-htoni? Cumperi, par egzample, o maşină de mare agilitate, să zicem... Matiz, şi primeşti, total gratuit, un Audi A6 Allroad sau un Volvo C70, baremi. Corect?

Şi ultima chestiune: acu' vreo două zile, cam spre luni, aşa, un pretenar şi-a tras maşina visurilor sale, un Opel Astra Clasic. Acu' vreun an era fan Daewoo, dar renunţase la idee, că au dat ăştia cu ochii oblici faliment. La o zi după ce şi-a tras maşina, în timp ce-şi lăuda dotările, antifonările şi mă compătimea pentru Matizelul personal (Ce te faci, bă, tu cu De-uu, că e istorie! De un' mai iei piese pentru o maşină a cărei firmă e falimentată?), numa ce-mi pică pe internet ştirea că Opel alunecă vertiginos pe aceeaşi potecă pe care s-a dus şi Daewoo. Acuma caută să-şi vândă Opelul şi să-şi ia Sandero, că "astea e noi, nu dă Dacia faliment cu ele". Îl sun mâine să-i zic că am auzit că la Mioveni se întrevede un concediu de vreo trei săptămâni...

Wireless, către Dumnezeu

2008-11-20T15:03:00.006+02:00

Unii au descoperit şi altă metodă de a ajunge în Rai: online!

P.S. (adică "post scriptum", nu "prea-sfinţia"): Reclama din imagine a fost imortalizată în toaleta unui club de pe partea cu "Semănătoarea", îmi scapă numele.

Reclame de căcat în campanie (sau invers)

2008-11-20T13:22:00.007+02:00

Încă nişte treburi pe care nu aş dori să le mai văd (nu merge cu shimbă canalu', că e pe toate):

- noua reclamă la Altex, cu nebunu’ care vrea să-şi facă fermă de prepeliţe dintr-un ou şi livadă din sâmburii de la un măr. Cine dracu’ le dă bani, fraţilor?

- reclama la „Noua Frutia” de la „noul Europiăn Drincs”, cu portocalele mutante care văd pentru prima oară frumuseţile României: Drachiula, Daţia, Med-zidia, Oina! Care coaja mă-sii e morala transmisă? Că dacă te întreabă două citrice îndelung iradiate care-i sportul naţional, le iei la omor cu bâta?

- inspirata reclamă la maşina de spălat vase Bosch. Zice vocea din spatele camerei de filmat (citez din memoria de lungă durată): „Nu spăla vasele cu mâna, nu eşti maşină de spălat vase, eşti femeie!”. Sclipindu-i becu’ dintre neuroni, femela oropsită zice cu revoltă: „Nu mai vreau sa fiu sclava chiuvetei, sunt femeie...” Care vasăzică, care nu aveţi Bosch de lins farfurii prin casă, sunteţi vajnici posesori de sclave. Important e să ştie şi ele, he-he!

- rămânând pe acelaşi portativ, supun atenţiei altă stupizenie de profund impact emoţional, de astă dată cu familia Adamescu, referitor la detergentul de vase zis „Fairy”. Conform acestui clip publicitar, ştiaţi voi că ăştia de la Procter au făcut detergent de vase pentru iarnă? Hait!

- în această perioadă, electorală, adică, nu putea să lipsească şi reclama cu iz de că..cao PSD-PC de pe Antena 1, că acolo m-am înţepenit când scriam astea. Primo: o sală mare cu Geoană (a sosit momentul să vă dăm nu ştiu cum şi nu ştiu ce, cre’ că tot chestia aia care au tot dat-o şi pe vremea lu’ Iliescu), Vanghelie (să oprim privatizarea cercetării şi alte aberaţiuni pe teme bâlbâistice), alţii, Năstase (cel mai înalt dintre ei) şi o tanti albă în cap. Secundo: Daniela Popa (asta era „tanti albă” din „Primo”, însăşi preşedinta lu’ Voiculescu) candidata combinaţiei PSD-PC în colegiul „icşpe” a stat de vorbă cu nişte disperaţi care trebuiau să-şi facă poze cu ea, pentru că nu o vor mai vedea vreodată prin pieţe. Poate peste alţi 4 ani. Terţo: o ştire cu iz de anonimat în ceea ce priveşte personajele. Un cort al unui candidat PSD-PC a fost tăiat, s-au furat materiale promoţionale (ce spanaci? Fluturaşi şi poze cu Buhăilă?) etc.etc. Mai spre finală, se iveşte şi o poză cu candidatul respectiv, apoi i se spune şi numele: Dan Voiculescu. Fir-aţi ai drecu’ cu ei cu tot!

- mă rupe vrăjitoarea ştampilată cu „Garantat Onţanu”, care se afişează pe nişte bannere de prin Lacul Tei şi împrejurimi. Muaaaaa, numa’ când o văd cu degetu’ că arată către mine şi cu făţăul ăla de făcător de vudu, mi se strânge votu’n mine, zău aşa! Nea Geoană, unde le găseşti, bre? Am înţeles că fetele de acţiune nu-ţi plac (Ana Birchall îşi face campania prin State, să nu mai zici că-şi dă oralu’ prin SUV-uri, în România), da’ tanti asta cu faţă de gardiană la pârnaia feministă, sigur se asortează cu ciuma aia a lu’ Voiculescu. Şi apăru încă un exemplu că cine se aseamănă, candidează împreună.

Dispariţia din cotidian

2008-11-19T18:03:00.011+02:00

Zilnic mă minunez de câte văd în treimea de oră pe care o parcurg pe jos, ca să ajung la servici. De fapt, două treimi, una la dus, iar alta, la întoarcere.
Tot zilnic (nu că aş suferi de pesimism cronic, nici vorbă!) mă scârbesc şi mă adâncesc în oroarea pe care o am faţă de manifestările unor persoaje umanoide din ce în ce mai străine mie.
Totuşi, din când în când, hazardul mă salvează, aducându-mi în faţa ochilor rânduri care mă fac să încerc să văd, să aud, să simt, să înghit altfel realitatea năucitoare care mă împresoară.

Avem timp
de Octavian Paler

Avem timp pentru toate.
Să dormim, să alergăm în dreapta şi-n stânga,
să regretăm c-am greşit şi să greşim din nou,
să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine,
avem timp să citim şi să scriem,
să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,
avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm,
avem timp să ne facem iluzii şi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu.

Avem timp pentru ambiţii şi boli,
să învinovăţim destinul şi amănuntele,
avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp să ne-alungăm întrebările, să amânăm răspunsurile,
avem timp să sfărâmăm un vis şi să-l reinventăm,
avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,
avem timp să primim lecţii şi să le uităm după-aceea,
avem timp să primim daruri şi să nu le-nţelegem.

Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru puţină tandreţe.
Când să facem şi asta - murim.
Am învăţat unele lucruri în viaţă pe care vi le împărtăşesc şi vouă.
Am învăţat că nu poţi face pe cineva să te iubească
Tot ce poţi face este să fii o persoană iubită.
Restul... depinde de ceilalţi.

Am învăţat că oricât mi-ar păsa mie
Altora s-ar putea să nu le pese.
Am învăţat că durează ani să câştigi încredere
Şi că doar în câteva secunde poţi să o pierzi.
Am învăţat că nu contează CE ai în viaţă,
Ci PE CINE ai.

Am învăţat că te descurci şi ţi-e de folos farmecul circa 15 minute
După aceea, însă, ar fi bine să ştii ceva.
Am învăţat că nu trebuie să te compari cu ceea ce pot alţii mai bine să facă,
Ci cu ceea ce poţi tu să faci.
Am învăţat că nu contează ce li se întâmplă oamenilor,
Ci contează ceea ce pot eu să fac pentru a rezolva.
Am învăţat că oricum ai tăia
Orice lucru are două feţe.

Am învăţat că trebuie să te desparţi de cei dragi cu cuvinte calde
S-ar putea să fie ultima oară când îi vezi.
Am învăţat că poţi continua încă mult timp
După ce ai spus că nu mai poţi.
Am învăţat că eroi sunt cei care fac ce trebuie, când trebuie,
Indiferent de consecinţe.

Am învăţat că sunt oameni care te iubesc,
Dar nu ştiu s-o arate.
Am învăţat că atunci când sunt supărat am DREPTUL să fiu supărat,
Dar nu am dreptul să fiu şi rău.
Am învăţat că prietenia adevărată continuă să existe chiar şi la distanţă,
Iar asta este valabil şi pentru iubirea adevărată.

Am învăţat că, dacă cineva nu te iubeşte cum ai vrea tu,
Nu înseamnă că nu te iubeşte din tot sufletul.
Am învăţat că indiferent cât de bun îţi este un prieten,
Oricum te va răni din când în când,
Iar tu trebuie să-l ierţi pentru asta.
Am învăţat că nu este întotdeauna de ajuns să fii iertat de alţii,
Câteodată trebuie să înveţi să te ierţi pe tine însuţi.

Am învăţat că indiferent cât de mult suferi,
Lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta.
Am învăţat că trecutul şi circumstanţele ţi-ar putea influenţa personalitatea,
Dar că TU eşti responsabil pentru ceea ce devii.
Am învăţat că, dacă doi oameni se ceartă, nu înseamnă că nu se iubesc
Şi nici faptul că nu se ceartă nu dovedeste că se iubesc.

Am învăţat că uneori trebuie să pui persoana pe primul loc
Şi nu faptele sale.
Am învăţat că doi oameni pot privi acelaşi lucru
Şi pot vedea ceva total diferit.
Am învăţat că indiferent de consecinţe
Cei care sunt cinstiţi cu ei înşişi ajung mai departe în viaţă.
Am învăţat că viaţa îţi poate fi schimbată în câteva ore
De către oameni care nici nu te cunosc.

Am învăţat că şi atunci când crezi că nu mai ai nimic de dat,
Când te strigă un prieten vei găsi puterea de a-l ajuta.
Am învăţat că scrisul,
Ca şi vorbitul,
Poate linişti durerile sufleteşti.
Am învăţat că oamenii la care ţii cel mai mult
Îţi sunt luaţi prea repede...
Am învăţat că este prea greu să-ţi dai seama
Unde să tragi linie între a fi amabil, a nu răni oamenii şi a-ţi susţine părerile.

Am învăţat să iubesc,
Ca să pot să fiu iubit.

Metroul ca budoar

2008-11-17T23:16:00.009+02:00

Mai zilele trecute, paşii se făceau că mă plimbă prin metroul londonez. Nu, nu, serios, chiar e pe bune, nu e o creaţie a imaginaţiei mele debordante, pe alocuri. Şi cum mă uitam eu, aşa, primprejurul meu se reproduceau tot felul de activităţi matinale (între noi fie vorba, era vreo unşpe ceasul lor, ăla de-i zice "GMT", deci, la noi trebuia să fie vreo unu peme) ca de exemplu: un negru la costum se clătea pe gingiile ucigător de vinete şi purtătoare de dinţi distrugător de albi, un jamaican îşi regla şuviţele la culoare, un chinez arăta ochilor apa dintr-un castron de amestecat orezu’, o hispanică trecută de „middle age” îşi îndrepta ţâţele cu ipsos de modelaj, un puştiulică scăpat de la ora de chimie îşi ştergea mucii pe minijupa unei opulenţe platinate, iar cocoana din imagine se isca la creţuri taman lângă persoana mea, folosind intermitent, drept oglindă, geamul uşii care se nimerise a fi în faţa ei.

Acu’, dracu’ să-i ia şi pe englejii ăştia! Nu le era de ajuns volanul pe dreapta, ceaiul de după masă sau expresia risipitoare de sinapse „it’s raining cats and dogs”, mai trebuiau să fuckă ditamai budoarul din metrou. Cu mare părere de rău, din lipsă de timp, nu am putut să ajung în metroul de noapte, adică taman când se duce lumea la culcare, unii cu alţii, unii cu altele, unele cu altele etc.

Pentru lămurire, iata şi singurul exemplu real din toată povestioara de mai sus.

Căiţi-vă când vă spălaţi maşina

2008-11-09T21:43:00.008+02:00

Mergând de curând spre Buzău, aproape de intrarea în minunatul oraş, am dat peste o spălătorie care a pogorât Duhul Sfânt peste maşineta personală. Ţinând cont că operaţiunea s-a desfăşurat în incinta unei benzinării Petrom, aştept cu mult interes niscaiva minuni legate de preţul benzinei.

Mă seacă...

2008-11-07T14:41:00.008+02:00

- weekendurile ploioase şi fără bani.

- vânzătorii care nu dau rest. „N-am să vă dau 4 mii.” „Lăsaţi...” În 9 din 10 cazuri ei nu procedează la fel şi te trezeşti că nu poţi să-ţi iei un pachet de ţigări, par egzample, că n-ai 1000!!!

- guşaţii şi ţopârlanii care au plecat de la coada boului şi se dau „badigarzi” pe la vreo firmă de pază. Cel mai mult mă seacă „mărgelaţii” (o variantă de guşoi) de pe la firmele mari, gen BGS, Shelter, Romguard, urcaţi în maşini care nu apăreau pe genericul nici celor mai erotice vise ale lor (d’astea urâte, de teren, vezi Hummer, Dodge, Toyote uriaşe), care nu se uită în oglinda retrovizoare, măcar să-şi vadă feţele grohăitoare (omisiune sesizată de nenea Bufniţoiu') şi degrabă grăitoare cu privire la originea mamii lor de guvizi, dar se iau de personajele feminine care, întâmplător, au drum pe lângă ei.

- „betmenii” de la RATB care se apucă de lucrat la liniile de tramvai între orele unu şi patru AM. Bine, dacă numai ar lucra, aş mai înţelege, da’, ca să nu-i apuce plictisu’ nocturn, mai şi cântă, urlă, aruncă fiare şi table, înjură sau ţipă unu’ la altu’, ca să învingă, probabil, decibelii iscaţi de moto-generatoare.

- mai revin...

Ghost Rider - Craniul caloric

2008-11-06T14:50:00.007+02:00

Ieri m-a împins plictisul şi m-am uitat pe HBO la cel mai „la mişto” film (văzut de mine) al lui Nicholas Cage, "Ghost Rider". A fost distractiv, minunat şi m-a inspirat, din când în când, să trag cu ochii la Nat Geo Wild şi felurite mărci de Discovery.

Cu o Evă Mendes în pauză de contracte, care n-a făcut altceva decât să-şi arate formele vreo 10 minute însumate, filmuleţul nu mi-a creat decât o mare întrebare: cine a fost personajul principal? Cage sau scheletul cu autocombustie? Că juma’ din film, nenea cu oasele flăcărind a dat din el acţiune. Şi mi-a mai plăcut faptul că, deşi falangele ăstuia ardeau de încingea lanţu’ folosit atât de eficient ca lasou, nu se întâmpla nimic cu hainele muritorilor de rând pe care Motociclistu’ Flăcărit îi lua de gât la un interviu diabolic. Probabil că majoritatea personajelor Marvel fuseseră date şi lui Cage nu i-a mai rămas decât să facă pe scheletul generator de calorii.

Cu ocazia vizionării acestui filmulete, care nu mi-a spus prea multe nici măcar din punctul de vedere al efectelor speciale, am decis să mă mai bag la o sămânţă în faţa TV-ului şi cu ocazia altor transpuneri după benzi desenate americane, că sunt o groază.
Va urma...

Scenariu cu veceu şi telefon mobil

2008-11-06T12:43:00.009+02:00

Decor: toaleta unui bar.
Personaje vizibile: eu.
Stop cadru: mă descheiam la prohab.
Desfăşurarea acţiunii: pe când mă concentram la activitatea mea care este, şi anume, micţiunea, dintr-una din toalete răzbăteau nişte gemete profunde, semn că un nene avea mari concentrări pe problemă. Un vaiet cu adâncă încărcătură manelistică răzbate dinspre un mobil aflat în aceeaşi toaletă cu constipatu’. Sunetul plasticului ce izbeşte betonul este însoţit de retorica „’tuţi gâtu’ mă-tii, care eşti acuma”. Ceva zgomote precipitate, concluzionate cu un „dea” iritat. Pauză de o secundă. „Un’ să fiu, mănânc o salată.” Geamăt. „Nu, n-am luat, da’ iau în drum, cân’ trec pe la tine”.

Termin ce am început şi mă duc să mă spăl pe mâini, rămânând acordat pe frecvenţa toaletei cu constipatu’ vorbăreţ. „N-auzi că mănânc ceva? Nu s-aude muzică, că ăştia n-are muzică aici.” Geamăt. „Eşti nebună, fă! Cum să fiu la footut, când io sunt la bar? Nu ţi-am zis? La ăla de-am fost noi cu Camelu’ şi Bulgaru’... Da!... Nu!... Hai, că iau io, lasă-mă că am treabă!” Geamăt discret. „Fă, eşti dusă?” Strigătele ăleia de la capătul semnalului umpluseră decorul. „Cum, fă, de ce gem când vorbesc cu tine? D-aia, că aşa vreau! Nu foot, făăă, pe nimeni, nebuna dreacu’! Păi, ce, mai răspundeam la telefon? Hâ-hâ-hâ!” Pauză... „Lasă-mă, fă, dreacu’! Mă cac, aia fac, na! Da, da, mă cac, na! Şi gem pentru că m-a constipat nebuna ailaltă de mă-ta, foote-m-aş pe pilafu’ ei! De trei zile încerc veceu’. Nu crezi? Vino încoace, a dreacu’ să fii tu cu mă-ta şi mâncarea ei!”

Am ieşit râzând în hohote. După câteva minute, a apărut şi ţăranu’ contemporan, cu telefonu’ sudat de ureche. Nu cred că o convinsese pe „Fă”.
Morala: Dacă eşti cocalar constipat (scuzaţi pleonasmul), nu folosi mobilul!

AC/DC se întoarce

2008-11-01T16:20:00.019+02:00

După OPT ani de absenţă, tătuţii de heavy metal au revenit atât în topuri cât şi pe scenă. Personal, nu credeam că vor mai scoate vreodată ceva, darmite să se mai ţină de concerte la deceniile pe care le au cu ei, da’ uite că am avut ocazia să pun mâna şi pe acest ultim album, că la faza cu concertul, ungurii ne-au luat-o iar înainte (23 martie 2009, Budapesta).

„Black Ice”, al cinşpelea album de studio (sper să nu fie ultimul), a debutat pe primul loc în topurile din vreo 30 de ţări, iar vânzările au sărit binişor peste aşteptările celor 5 australieni. Ei spun că-i cel mai bun album de la „Back in Black” încoace. În ceea ce mă priveşte, e ceva mai bun ca precedentul „Stiff Upper Lip”, da’ nu e nici pe departe aşa de bun, în stil „eisidisi”, mă refer. Câteva piese m-au luat pe nepregătite, vezi „Anything Goes”, „Stormy My Day”, „She Likes Rock N Roll”, cum multe chestii blues prin ele, nu că n-ar fi blues-ul mişto, feri-mă Doamne!, dar pe alocuri, tătuţii sunt de nerecunoscut.

Demenţială şi extrem-de-tare-n forjă este prima piesă, „Rock N Roll Train”, purtătoarea de steag a următoarelor paişpe bucăţi mai mult sau mai puţin metalice, cea pe care se vede cel mai bine ştampila „AC/DC Heavy Metallic Product”. Din cauza ei, l-am pe rupt pe Matizache la boxe şi pe Păfurişa la timpane pe drumul Cureşti-Buzău-Cureşti. Ieri noapte, pe la doişpe, băgam decibeli adevăraţi pe la soră-mea prin apartament, că nu avusesem timp s-o ascult bine. Le-a plăcut şi lor (era şi bărbac-su acasă, domnu’ Ăla, he-he!) mai ales după ce i-am convins că se aude mai mişto dacă eliberăm subwoofer-ul de sub grămada de plăpumi aruncate peste el de barbac-su, pentru a mai mutila din vibraţiile tavanului babei de dedesubt. Şi, unde mai pui, că nici nu era acasă (lucru ulterior dovedit)! Baba, nu tavanu’.

Revenind la „rockurile” noastre, merită să aveţi albumul, măcar pentru „Rock N Roll Train”, asezonată cu „Big Jack”, „Smash N Grab”, „Spoiling For A Fight” ori „Wheels”.

Ia, uitaţi-vă aci cum sună (mişto alăturarea de simţuri, nu?) piesa de care vă ziceam! Dacă nu v-o place, să nu-mi ziceţi mie... Să nu-mi ziceţi mie! Da?:)
Entuziaştii au pus de ceva vreme şi de o petiţie. Speranţa moare ultima.

Evadarea 1

2008-10-31T10:40:00.016+02:00

Arcul de Triumf

Lăudabilă iniţiativa autorităţilor de a include pe lista obiectivelor turistice ale capitalei şi Arcul de Triumf. Nu ştiam că se poate vizita şi se poate urca până sus, pentru că niciodată nu m-a împins într-atât de mult curiozitatea încât să ajung lângă el.
L-am fotografiat în mai multe rânduri, cu felurite ocazii când mergeam cu fiica mea către Muzeul Satului sau Parcul Herăstrău. Duminică, după Ziua Armatei, tot cu ea am fost. Luasem direcţie spre Muzeul Antipa şi am văzut câteva grupuri de cetăţeni chiar sub Marele Arc. Am decis pe loc că nu putem să ratăm o atare ocazie.

Nu e mare lucru de oferit, dar e un început. Înăuntru se găsesc câteva mini-expoziţii foto înfăţişând istoria Arcului, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, dar şi o interesantă expoziţie de însemne heraldice, executate din bronz, ale marilor familii româneşti (din alte vremuri).

Panorama este deosebită. Toamna, maestra absolută a culorilor, a “pastelat” conturul marilor artere, sfâşiind “armoniile” de beton ale cotidianului.
Pliante cu atracţiile turistice ale Bucureştiului şi cu istoria Arcului erau la liber pe stativele întâlnite la fiecare nivel expoziţional.

Gust amar: meltenii care se manifestau specific atât pe scări, cât şi sus, pliantele aruncate pe jos, pe oriunde, de către categoria menţionată.
Uimire: nu s-a perceput nici o taxă de intrare!

Muzeul de Istorie Naturală “Grigore Antipa”
Muzeul Antipa este o mai veche cunoştinţă de-a noastră. De această dată am fost pentru a admira şi expoziţia de acvarii, şi pe cea de reptile vii.
La intrare am dat peste o mulţime zgomotoasă, dar compactă, de pici care se înghesuiau într-un mare râs şi chicot să pozeze puţa gorilei-cap-de-familie din hol.
Pentru a vizita muzeul şi cele două expoziţii am plătit un preţ ridicol: 21 de lei, pentru amândoi.

La acvarii a fost splendid şi am rămas mut de ce pot face unii omuleţi din pasiune. Frumos luminate, ultra-curate şi cu “locatari” care mai de care mai mândri în expunere şi mai ţanţoşi în exprimare, universurile acvatice închise într-o jumătate de metru cub ne-au încântat ochii şi ne-au smuls oftaturi admirative. Am stat minute în şir admirând creveţeii, nu mai mari de un centimetru, care trebăluiau de zor în căutarea hranei, şi a peştişorilor foarte viu coloraţi, desprinşi parcă din “Finding Nemo”.
Gust amar: deşi, la intrare, toată lumea era rugată să nu pună mâna pe acvarii sau să ciocăne pereţii, părinţii nu-şi reţineu defel odraslele în manifestările lor curioase.

La cealaltă expoziţie am putut să admirăm o sumedenie de rarităţi erpetologice: pitoni regali, albi, verzi, boa de felurite naţii, un puiuţ de anaconda, vipere de Gabon, cobre regale sau scuipătoare, şerpi de smarald, iguane, geko sau cameleoni. Ca bonus, am avut să examinăm şi ţestoasa aligator, renumită pentru forţa muşcăturii sale. Ceva tarantule şi scorpioni completau acest tablou desprins din lumea lui Steve Irwin, fie-i ţărâna uşoară.
Gust amar: melteanul care stresa un şarpe cu clopoţei, bătând vârtos în geamul terariului, şi care făcea remarci inteligente de genul “io-te coae, ce limbă are ăsta, parc-ar fi mă-ta”. Tipul care răspundea de expoziţie era prea ocupat să se joace “Tetris” pe mobil.

Alte motive de "bucurie"

2008-10-30T14:28:00.009+02:00

- ştirile de la 4, 5 şi multe alte ore, de la Antena 1, ProTV, Prima şi mai ştiu eu ce canale. Măi, băieţi şi fete, pe vremuri, şi când zic pe vremuri, vorbim de dinainte de ’89, ai mei erau abonaţi la “Pentru patrie”, o revistă a MI cu articole despre morţi, răniţi, hoţi ş.a.m.d. Oare de ce puii mei nu fac ăştia un post NUMAI cu ştiri d-astea cu răngi în cap, topoare pe cocoaşă, gâtuiri, smulgeri de capete? Noroc cu marea invenţie a secolului trecut, rimotcontrolu’.

- căcănarii ce ascultă manele la volum peste limita de supravieţuire a timpanelor, cu geamurile larg deschise la maşini, apartamente sau case.

- stupizdele care acuma, pe frigul toamnei, le vezi cu buricul şi cracii goi, dârdâind dimineaţa prin staţii, cu pielea de găină proaspăt jumulită pe ele, abia aşteptând să vină autobuzul.

- preţioşii ce bagă başi adevăraţi în trafic, de le vibrează plasticăraia de pe cazane şi te privesc de sus, abia suportându-şi persoana proprie, prin fumul ochelarilor luaţi cu 5 lei de la gura de metrou.

- mirosurile de prăjeli de peşte, chiftele, cârnaţi, cartofi, fripturi cu usturoi sau nu, ciorbe de felurite categorii, care se strecoară de la vecina de jos şi-mi seacă glanda, dar îmi ucide şi Cocolinul din hainele puse la uscat pe balcon, lucru ce mă face să nu scap niciodată de senzaţia cum că aş fi îmbrăcat cu bucătăria ăleia.

- cârnaţii şi echivalentul lor feminin, cârnatele, care au sonerii cu manele sau cu "decupări" penibile din "Vacanţa mare" sau alte domenii de subcultură.

- mai revin...

Dumnezeu s-a scoborât pe internet

2008-10-30T11:11:00.017+02:00

Măi, băieţi şi fete, trăim vremuri de mare impact neuronic, parol! Mă uitam şi mă minunam: Dumnezeu e vecin cu mine aci, pe blogger!

Ce încălziri de planete şi crize financiare globale? Ce alegeri? Dumnezeu a ajuns, în sfârşit, în România, ne urmăreşte, dar nu se mai manifestă în viziuni, ci pe internet.

Orice comentariu este de prisos, dar cu siguranţă veţi privi lumea cu alţi ochi, he-he! N-am mai râs aşa de când am descoperit site-ul cu cateringul pentru înmormântări şi parastase.
Vă las bucuria să citiţi aici despre dilemele altui nebun scăpat de sub supraveghere. Oare au băgat net pe la Spitalul 9?
Doamne, cine ţi-a mai sărit gardul?

Notă: încercaţi să vă daţi seama dacă aveţi credinţă au ba, pentru că mai sunt câteva zile şi se închide urna.:)))

Buşteanul cu cap dublu

2008-10-29T15:17:00.012+02:00

Un proverb românesc grăieşte cum că prostia n-ar durea.
Ei, bine, în filmuleţul de mai jos nu numai că doare, da' lemnul în cauză a reuşit să-l trimită în timp pe madăfacăru' "Uacimibeibee", taman în perioada când, proaspăt ieşit din gaură, reuşea să distingă lumina printre picioarele mă-sii. Astfel s-a demonstrat altă lege a lui Murphy: dacă un buştean are un cap, atunci sigur mai are încă unul!

Am râs cu lacrimi şi niciodată nu mă voi sătura să-i privesc pe proşti la lucru!

PS: Nu mai e valabil filmuletele pe iutub pentru că un labagiu şi-a băgat copyright pe el, probabil cel care a luat buşteanu' în căpăţână.

Excesul de publicitate

2008-10-29T12:33:00.017+02:00

Momentan, iată reclamele care mă scot cu adevărat din sărite:

- cele câteva, aparent interminabile în înşiruirea lor, seci, fade, repetate zilnic de zeci de ori, de la 6 dimineaţa la 11-12 noaptea, atât la radio cât şi la TV. Long live MP3 and DIVX!

- alea la medicamente, care la final bagă bâlbâiala cu “acest medicament se poate elibera fără prescripţie medicală”. În urmă cu câţiva ani, mai înţelegeai din ce bălmăjea nenea sau tanti, da’ acuma, din motive de aprigă şi prelungă recesiune mondială, reiese în trei secunde o “Acesmdâmâbmbâldmbmnbmdmndmnmdndmdmlui”. Băga-v-aş în cur tantumii verzi şi galbeni până vă ies pe gât, exact p-acolo unde acţionează ei!

- idioţenia aia cu emo de la Cosmote: “Vii diseară la mine să stăm pe întuneric?”. Băi, copii şi fete, care dracu’ aveţi idei d-astea, mă? Şi unde dracu’ îi găsiţi băăă, pe copilaşii ăia, care, după ce că părinţii i-au produs cum i-au produs, din ce-au avut şi ei la îndemână, din ce-au mai strâns de pe la vecini, îi mai stâlciţi şi voi cu ţoale d-alea şi machiaje demne de Cradle of Filth? Sunt curios cum ar arăta reclama-emo pentru RADET: “Vii diseară la mine să stăm pe întuneric cu douăjdepături în cap?”.

- reclamele de pe net, care-ţi sar în ochi de la felurite bănci, credite, lizinguri şi vodafonuri şi care nu te lasă în pace decât după “ţîîî” secunde, nefiind suficient de dibaci să găseşti “icsuletele” infinit de mic ca să le dai dracu’ şi să-ţi vezi de treabă.

- mai revin...
Nota: Pentru nefamiliarizaţi, ia de vă uitaţi la Cradle of Filth.

Cepuţe cu ouţe

2008-10-28T19:21:00.023+02:00

Nu-i aşa că v-aţi trezit adesea cu o mare lene compensată de o şi mai mare foame? Dimineaţă? Weekend? Ploaie? Brrrr?
Să vă povestesc cam cum a stat treaba pe la mine prin bucătărie, având deja prezentate mai sus datele problemei.

Se dau apoi următoarele ingrediente: castron adânc cât un deget mijlociu şi perpendicular, farfurie întinsă pe burtă, fund sexy (de lemn, de această dată), un tuci chinezesc („wok”, pentru cunoscători), aragaz nu prea înalt, dar funcţional, 4 ouă mângâiate, marca „Mărgelatu”, şase cepuţe anemice şi verzi plus niscaiva unt, că doar o facem franţuzeşte.

Se iau cepuţele de codiţele lor clorofilice şi fragede, se strâng în mânuţă, se aşează pe fund şi se taie aproape mărunt. Cu cealaltă mână se ia unt la bunul simţ şi se aruncă în pântecele deja încins al tuciului „Făn-Fân”. Câteva zeci de secunde, nu mai mult de o duzină şi jumătate, îi e de-ajuns untului să-şi schimbe starea de agregare, concomitent cu emisia unor arome deosebit de plăcute la narete. Fără milă, i se-arată lui „Făn-Fân” fundul (de lemn), plin de cepuţă verde. Dezamăgit că nu se poate bucura de fund, untul va cuprinde ceapa într-o îmbrăţişare fierbinte, aproape disperată. Lăsaţi, pentru moment, chestiile siropoase, luaţi-l pe castronică şi treceţi la crăpat capu’ la ouă.

Atenţie! Nu vă jucaţi cu ouăle decât deasupra chiuvetei. E cel mai sigur. Dacă natura v-a înzestrat cu niscaiva mânuţe dibace de aceeaşi parte a corpului (stânga, la mine) riscaţi neprevăzutul. De exemplu, dacă le spargeţi deasupra castronului, riscaţi să mai adăugaţi un ingredient neaşteptat în compoziţie, bogat în calciu şi folosit în reclamele la pasta de dinţi care o întăreşte. Dacă, alt exemplu şi ultimul, le spargeţi deasupra maşinii de spălat (rufe, că de vase mai am, he-he!), operaţia imediat următoare descompunerii oului este cea de curăţire de zeamă „alene scurgătoare” a butoanelor, capacului şi pereţilor respectivului agregat. Dar să revenim la emisiunea noastră...

Lăsaţi admiratul gălbenuşurilor înfrăţite în castronete şi aruncaţi-vă cu ochiu’ prin sertare. Search for: „soluţie” de cartofi prăjiţi, piper, praf de cur(ry). Adăugaţi aşa, la mişto, o linguriţă rasă din prima chestie şi câte-o frământare de degete din celelalte două. Ce va urma, cu greu poate fi descris în cuvinte de către olfacţia unui necunoscător. Extremul Orient se va întâlni cu bucătăria voastră!

Simultan cu descătuşarea aromelor, luaţi ouăle pe nepregătite şi asmuţiţi-le peste chestia sfârâindă şi sublim mirositoare. Ameţiţi compoziţia temeinic cu o lingură de lemn. Nu vă speriaţi, nu se va lipi. Untul şi-a făcut datoria şi a penetrat adânc ceapa şi ouăle. În plus, wok-ul meu „Matrix” are şi o mantie protectoare sub formă de teflon. Aşa...
După încă vreun minut, două, opriţi aragazul din dat limbi înflăcărate pe fundul tuciului chinezesc şi basculaţi minunatul preparat în două farfurii întinse. Două, da, că uitai să vă spui că e pentru „doi personi” mâncărica asta delicioasă şi degrabă preparabilă.

Indiferent cât de foame v-ar fi, nu v-aruncaţi pe farfurii precum puştanii pe pizdipoance. Lăsaţi un pic mâncarea să respire, să se răcească. Astfel vă veţi putea bucura total de savoarea acestui preparat pe cât de simplu în confecţionare, pe atât de viril în aromă şi gust.
Dacă alături de respectivul preparat adăugaţi şi două felii delicate de brânzică de oaie, acompaniate discret de nişte feliuţe fragile de pâinică albă prăjită sau pâinică neagră virgină, atunci vă veţi arunca papilele personale în extazuri prelungi.

Aspectul nu e chiar îngrozitor, iar dacă respectaţi exact cantităţile pe care vi le-am împărtăşit, veţi fi invitaţi de nen’tu Jamie Oliver la schimb de experienţă.
Înainte de a trece la spălatul vaselor, nu uitaţi să aprindeţi două beţişoare aromate, ce se vor bate până la ultimul fum pentru eliminarea tentei extrem-de-orientale din ambientul care este.
Hai, spor!

Râsu'-plânsu' sau ţara lui "Haz de necaz"

2008-10-27T11:12:00.019+02:00

Azi dimineaţă l-am aprobat pe Mircea Badea (în reluarea emisiunii sale) că abia aşteaptă să se ducă ţara asta la dracu’, să vadă ce s-o mai întâmpla pe urmă. Ce să se întâmple, Mircică, tată? Nea Dracu’ o s-o mai dea şi pe la fraţii lui, alde Michiduţă, Talpa Iadului, Scaraoţchi, Aghiuţă, Sarsailă, Împieliţatul, Naiba (asta o fi soră-sa) şi alţii ca ei, că am văzut prin filme (vezi „Constantine”) că are neamuri multe, nu neapărat mărunte, şi care, luîndu-ne după actualitate, au ieşit demult din străfundurile Iadului şi-i întâlnim peste tot în realitatea noastră: pe trotuar, la TV, în trafic, în politică, la piaţă sau la serviciu. Nu? E dată boalii ţărişoara asta a cui o fi, că a noastră nu mai e de ceva vreme.

De parcă nu ne era de-ajuns că ne facem de căcat şi la noi acasă, şi pe unde mai mergem (nu zic aci de mine, de tine, de oameni, în concepţia mea, cu scaunul pe umeri, ci de noi, ca şi naţiune) am ajuns să facem şi bancuri pe seama neputinţei de-a nu reuşi să ne depăşim condiţia. "Bine-bine, ce să zic, n-ai mai auzit bancuri cu români?" Ba da, dragii moşului, da’ nu pe un post naţional, la oră de oareşce audienţă şi, culmea, să râdem de să ne umplem chiloţii vis-a-vis de pilda respectivei glumici. Bancul e beton, a intrat direct în topul personal al bancurilor cu români pe care le-am auzit şi reflectă pe deplin nivelul la care am ajuns după aproape două decenii de „libertate”.

Cică se fac angajări într-o ţară din UE, să zicem, Regatul Unit. Ajunge un cetăţean la ghişeu: „De unde eşti?”, întreabă nenea de dincolo. „Din Franţa”, zice "ueanul" (de la cetăţean UE, n.a.). „Fumezi?” „Da!” „La revedere! Următorul! De unde eşti?” „Din Italia.” „Fumezi?” „Nu!” „Bei?” „Da!” „La revedere! Următorul! De unde eşti?” „Din România.” „La revedere!”
Ha? E de râs? Esteee! E de plâns? Ho-hooooo! Ce e de făcut? Multe, prea multe, dar am râs de m-am îndoit. Asta e ţara noastră, aşa e românu’ vesel!

Şi eu aştept, Mircea, râzând aştept să vedem ce se va întâmpla. Dacă nici să râd nu voi mai putea, atunci chiar că mă duc şi eu unde se va duce ţara, adică la Ucigă-l Toaca şi neamurile lui din ce în ce mai numeroase.
Aşa-mi trebuie dacă nu m-am născut mai la nord-vest, vreo mie şi juma’ de kilometri, he-he!

Care vasăzică...

2008-10-22T20:35:00.020+03:00

... până la urmă, am comis-o: mi-am făcut "glob", vorba unuia cu palat, echipă de fotbal (?!) şi cea mai mare avere (cică) din România.

Mi-a luat ceva timp până să mă hotărăsc, cam vreo lună şi ceva, dacă nu chiar două, în urma unei discuţii avute cu o "pretenară" de la mine, din urbe şi care, pare-se, chiar îmi apreciază stilul de scris. Cum am mai primit imbolduri şi din partea altor personaje, mai mult sau mult mai mult apropiate, am căutat şi am găsit curajul (pe care-a trebuit să-l adun de pe te-miri-unde) şi am încropit ceea ce vedeţi pe monitoare.

Ce-oi scrie p-aci, oi vedea. O să mă străduiesc să nu bat câmpii prea tare şi să mă feresc, pe cât posibil, de penibil. Oricum, am descoperit în setări o căsuţă prin validarea căreia las liber la comentarii, he-he! Sper să iasă bine...
Mai vorbim noi...