marți, 31 martie 2009

Românii la Combinatul de Oţel Suedez - Snapjaw, L.O.S.T. şi IN FLAMES

Cu multe luni în urmă, când am auzit că vine In Flames la noi, am zis că e o mare cioacă. Când Păfurisha mi-a făcut cadou biletul la concert, am ştiut că o să-mi mai trăiesc un vis. Aşa că, ieri, pe la patru jumate, mi-am tras tricoul ăl bun cu In Flames, ghetele şi geaca rocărească şi am tăiat-o înspre Arenele Romane.
La şapte jumate mă izbeam de cea mai mare surpriză de când mă rocăresc eu pe la concerte: în mijlocul Arenelor trona un uriaş cort de nuntă, petreceri, dracu’ să-i ia de organizatori, că încă mai avea pe sus urme zdravene de confeti. Românie locuită de români...

În jur de opt a intrat în priză prima trupă a serii, Snapjaw, despre care nu auzisem mare lucru. A fost surpriza plăcută a emisiunii, pentru că exact ce le ieşea băieţilor din chitare, le iese şi ălora la Galaţi, la siderurgic: un thrash în stilul smuls, ritmat, desprins de undeva din vremurile de legendă ale lui Exodus sau Metallica, exact pe inima mea. Băieţii au excelat cu toţii în energia degajată, agitându-se şi simţind adevărat piesele. De departe s-au desprins unul din chitarişti (Cătălin), tuns frumos, îmbrăcat în cămaşă şi pantaloni negri, elegant, de parcă venise la interviu, şi vocalul (Bony), care avea o mască „osoasă” de triumfător impact vizual. Păcat de faptul că n-au reuşit să cânte decât vreo două piese, pentru că le-a murit sunetul, dar şi-aşa au dat foc rocărimii. Abia aştept să-i mai văd pe undeva şi să le cumpăr albumul care, cică, îl vor scoate în toamnă.













Nici despre L.O.S.T. nu auzisem ceva notabil până în acel moment, dar unele pasaje sunau chiar bine, băieţii ocupându-se cu un death curat, cu adaos de clape (care nu s-au simţit defel, probabil şi datorită faptului că am stat la vreo zece metri de scenă, pe stânga), deşi la ei pe site zic că produc death melodios. Dacă muzica nu mi-a plăcut în mod deosebit, show-ul a fost frumos, cu zbateri şi lumini meseriaşe, iar mesajul de închidere al solistului (BB Hanneman) m-a încântat de-a dreptul: „Vă mulţumim că aţi venit la concert, vă mulţumim că veniţi să vedeţi şi trupe româneşti. Staţi departe de droguri”. Asta se întâmpla, undeva, la vreo 30 de minute peste ora opt. Evident, a treia trupă românească anunţată, Godmode, s-a „pierdut” în cotidianul organizării evenimentului.













Pe la zece fără un sfert a explodat cu „Pinball Map” (Clayman - 2000), poate cea mai tare trupă de „melodic death metal”, In Flames. Surpriza cea mai mare şi cea mai neplăcută nu a fost sunetul „de cort” oferit unei formaţii de asemenea calibru (idioţii de organizatori români!), ci faptul că au apărut numai patru. După prima piesă, Anders, solistul, a anunţat că Jesper Strömblad, singurul fondator rămas în trupă din ’90, de la înfiinţare, nu a venit din pricină de dezalcoolizare. Oricum, dacă venea şi Jesper, sunt sigur că nu mai aveau loc pe căcatul de scenă de 20 de metri, ai dreacu’ să fie ăia cu organizarea!

Tăvălugul suedez a trecut prin mai toate albumele şi a băgat în mine forţa celor mai ţapene bucăţi cu care-mi spărgeam boxele în Matizache. Şi le iau cronologic: “The Hive” (Whoracle - 1997), “Colony” (Colony - 1999), oţelul-beton “Only for the weak” (Clayman - 2000), “Drifter”, “Cloud connected”, “Trigger” (Reroute to remains - 2002), “The quiet place”, “Touch of red”, “My sweet shadow” (Soundtrack to your escape - 2004), beleaua “Come clarity” şi “Take this life” (Come clarity - 2006), “Alias”, “Disconnected”, “Delight And Angers” (A sense of purpose - 2008). Asta, din ce-mi mai aduc aminte de pe telefon, he-he!
Aş fi vrut să simt cum mă cuprinde şi inundă la fiinţă şi “Ordinary story” (Colony - 1999) plus încă vreo două, da’ au fost destule bucăţi care să mă exulte aproape de maxim. Zic aproape, pentru că la solo-uri se cam ducea din forţa pieselor datorită lipsei unei chitare.

A fost un spectacol de mare forjă, cu multă energie pe scenă şi full de metale supergrele în boxe, cu Björn Gelotte care ar fi cântat şi pe zece chitare odată, Peter Iwers care băga ciment cu bassu’, Daniel Svensson ce dezlănţuia infernul pe tobe cu perechi de mâini invizibile şi un Anders Fridén într-o fericită dispoziţiune, pus pe şotii, glume şi întreţinându-se cu rocăraşii după fiecare piesă. Atmosferă, tată, ce să vă mai zic! Asta a mai spălat din calitatea sunetului, care nu a fost chiar atât de prost ca într-un club, luminile de coco-moco şi total neinspirata idee cu cortul, care a fost bine ancorat de nu şi-a luat zborul de la decibeli şi ţopăială rocărească.
Eh, şi uite-aşa, cu mulţumiri Păfurişei pentru “cadeo”, am trăit-o şi p-asta, IN FLAMES!


vineri, 27 martie 2009

Fineţe şi rafinament la Green Tea

În fundul unei curţi relativ mari, se află o casă împărţită inspirat pe trei niveluri: parterul este ocupat de „Camera cudetoate” şi „Salonul mare”, la primul etaj întâlnim două saloane, indian şi japonez, iar la mansardă, un loc cochet, intim şi frumos decorat, unde noi nu am prins rezervare, numit „Micul Paris”.

Nu cred că există un locşor din casa aia care să nu ne fi plăcut (pentru că l-am explorat, cu toate că am avut teamă de scările cam fragile pentru suta mea de kile), aşa că rezervarea de doi de la „masa de jad” (cred că aşa i-a spus fata care ne-a postat acolo) din Salonul Japonez, a fost o surpriză mai mult decât plăcută, mai ales prin unicitatea locului. Masa închisă la culoare şi frumos pictată, înaltă de 20 de centimetri, se afla pe un mic piedestal, într-un intrând din salon, şi era acompaniată de patru scăunele în acelaşi ton de înălţime, dar nu incomode. Adăugând un mic lampadar pe partea mea, o candelă în colţul mesei, o mică noptieră pictată pe partea Păfurişei, un meniu bogat în ceaiuri, amabilitatea extremă a fetelor şi se anunţa deja o seară reuşită. Şi aşa ar fi fost dacă în salon cu noi nu se aflau 4 plus 3 peezde frustrate şi aorgasmice, care râdeau fulminant de tare, denundându-şi aflorimentul bucal şi care timp de o oră şi-au împărtăşit reciproc (şi nouă, normal!) problemele personale, ca epilarea inghinală târzie sau structura himenului de treijdoi de ani la mioape dotate cu duşman frontal (năsău, n.a.).

Pentru început, am consultat meniul şi nu mică ne-a fost surprinderea când am văzut că pe lângă suta de sortimente de ceai, mai poţi opta şi pentru o sălăţică de pui, ton sau vară (18 lei), pişcoturi cu dulceaţă şi alte minunăţii de gen (în jur de 10 lei), bruschete sau produse de patiserie franţuzească (vezi paranteza anterioară). Care vasăzică, decenţă...

(Paranteză cu privire la intimitate. Stresaţi vizibil de conversaţiile de „Caravana dragostei cu Mircea Radu” ale vecinelor majoritare, tânjeam după intimitatea oferită de o cămăruţă cu uşa semiînchisă, cu candele arzând discret pe nişte policioare de lemn, pe care o zărisem de cum ajunsesem la etaj. „Aaa”, făcuse Păfurişa visător de încântată, „un separeeeu...” Prin urmare, când a venit discreta făptură să ne ia comenzile, am şi întrebat-o dacă în toată casa aia nu au un loc de doi, aşa mai intim. În urma răspunsului negativ, i-am povestit că am văzut noi un separeu de două locuri, la care se închide şi uşa, exact de cum am intrat în „japonez”. Asta s-a pus pe râs şi abia a reuşit să îngaime: „Aveţi dreptate, acolo e intimitate, dar nu e separeu, e baia!”. Închidere de paranteză.)

Salata de pui a fost mare şi bogată, tarta cu fructe de pădure, la fel, iar tortul Krantz, împrietenit cu o bulă de îngheţată de nuci, a fost o nebunie papilară! Peste toată astea am turnat ambrozie: câte-un ceai maté (originar din America de Sud) eu „Carnival”, iar Păfurişa, „Salida del Sol”. Cu ocazia acestor ceaiuri, am fost tare bucuroşi de cunoştinţă cu „tărtăcuţa” din care se bea ceaiul (de unde şi denumirea lui) şi a „divaisului” de supt, confecţionat din alamă, numit „bombilla”.

După ce s-au dat duse „decibelele” din salon, ne-am bucurat în linişte de muzica-balsam tip Leonard Cohen, un ceai „Mango Flip” absolut delicios şi, încununarea-încununărilor surprizelor plăcute, am pufăit la greu o şişa (narghilea) cu aromă de scorţişoară. A fost minunat de minunat, iar aici puteţi vedea câte ceva din ce-am trăit noi.
La plecare, am trecut prin „Camera cudetoate”, care este, de fapt, casieria unităţii şi magazin, şi ne-am procurat un ceiuţ negru-aromat de 9 lei, 50 g.

Plus: discreţia şi rafinamentul decorului, curăţenie impecabilă, delicateţea şi promptitudinea fetelor care ne-au servit şi, peste toate câte-au fost, mai aveau şi wireless care mergea brici!
Minus: peezdele clămpănitoare.

marți, 24 martie 2009

Despre sperieturi - Episode III

Eram la sor'mea, la Buzău, într-un weekend de mare încărcătură emoţională (îşi luase pisică), calorică (inaugura centrala de apartament), acoolică (ieşise o nouă promoţie de la Pietroasele) şi bucolică (raiul colesterolului, datorită priceperii exagerate ale susnumitei în ale gătitului).
Împrejuru-ne se făcuse noapte şi aveam să aflu că nenorocita de pisică numa' în pat vroia să doarmă, între sor'mea şi bărbac-su, maestrul Escu, superbăiat de prin partea locului.

Bem, mâncăm, râdem şi, la un moment dat dispare animalu'. Pis!, pis!, pisda mă-tii dă pisică, unde te-ai ascuns, acolo să rămâi! Cum se făcuseră orele înaintate, hai să băgăm coarnele-n perne. Cuprinşi de boala porcului, în urma repetatelor şedinţe de fripturi, salăţi "biof" şi prăjituri "cranţ", ne-am aruncat cu voluptate nedisimulată în paturile gemând de sănătate şi trai bun.

După ce mă benoclez inutil la teve vreo douăj' de minute, mă taie pişarea şi o tai spre baie. Drumu' spre uşurarea vezicală trecea prin faţa dormitorului sor'mii, care avea uşa deschisă. Şi acu' se desfăşoară filmul pe două planuri: unul în dormitor, iar cel de-al doilea pe hol.
Începem cu planul din dormitor şi o găsim pe sor'mea şi maestru Escu intromisionaţi în pat, cucăind, aşa. Pe sor'mea, fire mai blajină (de Nehoiu, na!), a furat-o gravitaţia la un ochi, s-a întins rapid şi la celălalt şi toată masa corporală i s-a dus înspre o dulce sforăială. Bărbac-su căta pe deasupra mustăţii la un obscur post teve, dar nici el nu dădea semne că n-o să cedeze forţelor de atracţie a pleoapelor.

La un moment dat, se întâlneşte sor'mea cu un coşmar, se zbate oleacă şi cade într-o rână către bărbac-su. Instantaneu, de sub plapumă se aude un "oarlauau" strivit şi trăgând a moarte lentă. Sor'mea, cum ziceam, pornită pe somn, n-a schiţat nimic. În schimb, ăsta mustăciosu', barbac-su, a devenit brusc vigilent, a strecurat vânjos o mână sub plapumă, a smuls ceva păros de-acolo şi, speriat de parcă se trezise cu dracu'n pat, l-a aruncat pe uşa dormitorului (în hol, adică) cu un mare strigăt de luptă: "Ueaââaaa, Satană!".

Ei, bine, acuma vine şi planu' doi, ăla în care eu treceam pe hol în drum să mă pişulesc. Cum târşâiam papucii prin faţa uşii lor, am tresărit o clipă la strigătul disperatului şi am întors capul să văd care-i treaba şi cine-l taie p-ăla de e în pat cu sor'mea. Nu am putut să nu remarc o mişcare în semiîntunericul dat de ecranul televizorului şi un sunet ce aducea a miorlăit şi care se auzea din ce în ce mai tare cu cât o chestie blănoasă se făcea mai mare venind pe traiectoria mufei personale. Adânc şocat de impact şi de efectul Doppler, cu brazde sângerânde pe chelie, am dat un răcnet magistral şi m-am prăbuşit în dulapul de pe hol.

Încet, casa s-a trezit la viaţă: patul a început să scârţâie, semn că sor'mea revenea în lumea noastră, s-au aprins luminile, eu zăceam nemişcat şi băgat jumate în dulap, lumea râdea cu lacrimi şi schimbări de culoare la fizionomie, iar pisica Doppler se aranja la blană în uşa bucătăriei.
Deliciul final a fost când am constatat că, aproape, nu mai era nevoie să mă duc la baie. Eventual, doar să-mi schimb boxerii şi să mi-o scutur niţel...

luni, 23 martie 2009

Jocul cu oaia

M-am umflat de râs când am văzut ce fac nişte ciobănaşi galezi întru relaxare, tânjind după un joc pe calculator.
Ia de priviţi clipul postat pe 16 martie pe youtube şi care deja are milioane de vizionări.

vineri, 20 martie 2009

O labă de mâncare la Bran - Bărbăţia Vampirului

Legenda spune că ne prinsese noaptea pe meleagurile bântuite (Bran) ale celebrului conte vampir (Draculea), în căutare de ceva care să ne potolească muzica din maţe. Orele nu erau prea înaintate către cântatul liliecilor, ci doar vreo zece minuţele se trecuseră după ora nouă. Ici, nu, dincoace, nu, iote parcă se adevereşte povestea, ăştia se cam cară de pe străzi noaptea, să nu-i sugă careva la vene.

Întâmplător ne cad ochii pe o pensiune-restaurant-patiserie-bar-parcare, denumită... denumită. Îmi cam scapă la ora asta denumirea... “Casa din Bran”? Oricum, e vis-a-vis de Hanul Bran. Boooon...
Urcăm nişte trepte, salutăm statuia unui pitic-bucătar care trebuia să ţină ceva în mână (poate meniul zilei?) şi dăm într-un locşor drăguţ, cu ciclamenuri naturale pe mese şi un grup de 4-5 melteni cu perechile lor feminine care se certau pe nu ştiu ce aiureli nocturn-juvenile. Atmosfera duhnea a fum şi a înjurături neaoşe. Era bine... Încă se mai servea haleu.

Întrucât nu ne băga nimeni în seamă, am sărit pe barul din preajmă şi am cerut meniuri de la o tanti care încă-şi mai căuta rostul în marele ciclu al vieţii.
În timp ce mă pregăteam să-mi aleg o ciorbă de fasole (că, deh!, era noapte şi mergea), ochiul vigilent al Păfurişei cade avid pe unul dintre cele mai sugestive titulaturi de haleală pe care le-am întâlnit şi care mai era şi specialitatea bucătarului: "Bărbăţia Vampirului", având alaturată varianta în engleză, "Vampire's Manhood".

Pe lângă faptul că ne-am căcat pe noi de râs, am decis că e cazu' să întrebăm ce se serveşte sub acest titlu, înainte de a comanda. Nu de alta, da' nu doream să mestec coaiele vreunui nefericit sau, feri-mă Doamne, vreo altă parte din zona adiacentă! "E ceva muşchi de porc rulat şi umplut cu ceva ciuperci şi ceva caşcaval", am primit noi reţeta exactă de la o duduie ce binevoise a se arăta într-un târziu cu un carneţel de luat comenzi de la fraieri. Ca să mai avem o variantă de fugă, am ales şi un platou cu brânză de burduf, caş dulce, caşcaval, jumări, roşii şi ceva muşchi ţigănesc. Ca desert am lăsat la latitudinea ei: o plăcintă cu brânză.

Ciorba de fasole nu avea fasole, doar vreo cinci boabe am găsit cu mare străduinţă, printre cele trei bucăţele de kaiser ce se înecaseră întâmplător în zamă. Da' a fost bună...
Se făcuse de zece seara şi un nefericit intrase să ceară ceva de ale gurii. "Nu mai luăm comenzi după nouă jumate", l-a lovit răspunsul. "Să se ducă la han, dragă!", se izmeneau cele două picoliţe, alături de un puleaşcă fumător ce părea a ţine de locul respectiv. Eu cu Păfurişa ne felicitam că am avut noroc de faptul că sosisem până în ora când se lua ultima comandă.

Platoul cu brânzeturi, jumărete şi filee a fost aşa şi-aşa, de departe distingându-se brânza de burduf şi roşiile ce păreau a nu fi de-a dreptul turceşti.
Supriza emisiunii a fost “menhudul celui de ne suge” şi care arăta fix cum îi zicea numele, adică un fel de poolă prăjită cu caşcaval ras pe deasupra. “Asta e?” “Asta e! S-aveţi poftă!”, mi-a zis tanti şi s-a cărat la gaşca ei.

Prima impresie a fost cea de miros. Nu cred că schimbaseră uleiul cam demulticel, pentru că produsul vampiro-puloidal avea un teribil iz de peşte prăjit. Am tăiat o bucăţică şi, pe lângă faptul că ciupercile lăuntrice nu erau legate cu nimic, cu un caşcaval, un aluat, ceva, ci erau luate direct din conservă şi aruncate acolo, gustul de care m-am izbit mi-a adus aminte de armată, plantoane, marşuri şi comandanţi de companie imbecili. A fost, cred, primul fel de mâncare din viaţa mea când nu am putut să mestec şi să înghit o îmbucătură, măcar. Nu am ce gust să vă descriu, dar nu am întâlnit never-ever ceva mai fad şi mai greţos, în acelaşi timp. “Ia cheamă-l, fă, pe bucătaru’ care a făcut căcatu’ ăsta, să-i dau să mestece din poola mea, că sigur are gust mai bun decât ce-a cules el de la vampiri!”, îmi venea să o strig p-aia.

La câţi bani dădusem pe pulenta vampirească, nu-mi venea s-o părăsesc integral acolo, plus că sunt un tip bine crescut şi nu las mâncare în farfurie. Aşa că am ochit rapid un ziar singuratic, am luat poola cu ciuperci virgine, am împăturit-o fulgerător în hârtie şi am aruncat-o în rucsac. Privirile întrebătoare ale Păfurişei au primit un răspuns scurt, dar ferm: “O să vezi când plecăm!”.

Într-un târziu reapare duduiţa, dă în mine cu “să vă fie de bine”, dispare un pic şi reapare cu plăcinţica brânzoasă. Decid mintal să nu mai risc şi o las pe Păfurişa la o primă îmbucătură. “Iamii-iamii!”, făcea ea după ce a înghiţit produsul. Hotărât, mă arunc cu furculiţa într-o porţie de om sănătos şi o azvârl numaidecât pe gâtlej la vale. În secunda ulterioară mi-au dat lacrimile şi nu mai pridideam să-mi fac vânt cu furculiţa şi să trag aer fals prin gura largată la maxim. Era aşa de fierbinte, că mi-a plecat pe gât în jos cu bucăţi de piele de limbă şi feliuţe interne de esofag. “Şi eu m-am fript”, râdea Păfurişa, “da’ am vrut să fac şi eu ca-n “Moromeţii” cu fasolea pe tarla, mai ştii, nu?” Îmi venea să-i rup capu’ cu ce-aveam împăturit în hârtia de ziar în rucsac! Când am mai început să simt iar gusturi, am constatat că plăcinţica cu brânzică a fost cea mai bună chestie mâncabilă din tot ce ni se perindase prin guri în seara aia.

Am plătit (mult de tot!) şi ne-am cărat. Înainte de a coborî definitiv scările, am luat poola sugătorului de hemoglobină din rucsac şi i-am înfipt-o în mână piticului-bucătar de la intrare, să se prindă poporul că aia e specialitatea casei. Râzând de mama focului, ne-am topit în negura nopţii.
A doua zi, tot pe seară, piticul gastronom încă-i mai strângea în mânuţă “bărbăţia vampirului”...

marți, 17 martie 2009

Clipu' la "aia cu bufniţa"

Am găsit asta întâmplător şi m-a făcut să-mi aduc aminte de vremuri frumoase.
M-a dezintegrat de râs ilustrarea poantei!

duminică, 15 martie 2009

Duş exploziv

Eram undeva, prin Africa, într-un complex turistic foarte şic, cu nişte bungalouri în formă de bordeie, cam cum avea Skywalker în copilăria lui de pe Tatooine. Administratorul era un francez, un tip de mare viaţă, cu două mari calităţi: nepoată-sa, o creolă superbă de vreo douăj' de ani, generatoare de erecţii spontane, şi nevastă-sa, de acelaşi soi cu prima expusă . La astea mai adăugăm şi o fetiţă ciocolatie de vreo patru anişori, pe care-ţi venea s-o mănânci (cu tot cu mamă şi mătuşăăă!), aşa de frumuşică era.

Camera era mai mult decât rustică, cu pat tare, de scânduri, şi ridicat la confort cu o saltea de paie, cu nişte măşti tradiţionale pe pereţii zugrăviţi în alb, un lampadar interesant, din crengi de "nu-ştiu-ce" copac din vecinătate şi o baie micuţă, cochetă, curată, cu duş. Am avut ceva dubii la materialul din care era făcut bordeiul, pentru că mi se părea a fi deosebit de subţire, un fel de rigips tencuit cu pămînt, ca să pară aşa, mai de "agroturism". Oricum, când ciocăneam pereţii sunau a gol şi-mi era frică să mă sprijin de vreunul, să nu cad în curte.

În stilu-mi bonom şi jovial, m-am împrietenit degrabă cu respectiva familie, iar câteva ore mai târziu, aveam să culeg şi roadele acestei prietenii: tipul avea să-mi ofere ca să mă plimb prin împrejurimi, un tanc de Land Cruiser. N-aveam să găsesc nici un doritor printre colegii mei care să mă însoţească într-un inedit safari, aşa că am luat-o "la pedală" de unul singur. După câteva ieşiri nevinovate în decor, speriat involuntar de măgari ce tractau căruţele localnicilor şi tone de înjurături pe care le-am adunat conştiincios, la vreo oră-jumate, două, m-am întors "la bază" şi i-am predat cheile lui Patrick, cu miliarde de mulţumiri. Ăsta dădea la mâncare la câteva găini-decor (erau atât de anemice că nu pot spune că foloseau la ceva, să ia vreun ou sau să mănânce aşa schilodenii) şi se bucura de amurg cu familia, sub un umbrar, cam pe lângă bordeiul meu.

Transpirat şi plin de praf, mi-am aruncat hainele pe pat şi am ţâşnit la duş. Apa caldă era furnizată de un boiler alimentat cu un lichid gros, probabil păcură, sistem nemaiîntâlnit de mine până la acel moment. Dau drumul la apă, constat că nu e pe gustul pielii şi prafului de pe ea, înjur cinci minute, timp în care mă şi îmbrac, ies afară, îi spun lui Patrick despre problemă, iar ăsta pune un negruţ să-mi facă focul. Ascult două trei metale, încerc apa, măresc debitul la lichidul de combustie, apoi, satisfăcut pe deplin de temperatură, mă bag în duş.

În timp ce-mi alintam trupul cu săpunul de cacao pe care-l luasem din localitate, parcă auzeam ceva pufnituri şi bolboroseli venind dinspre boiler. Scot un ochi printre spume, pun mâna pe boiler, mă frig, înjur şi-mi văd mai departe de clăbuceală. Iar aud: "Pffff... Hâlf-hâlf! Fuufff...".
Nu am mai apucat să manevrez prea mult săpunul pentru că un mare "Bau!" a făcut să dispară peretele pe care era duşul şi jumătate din cel adiacent lui, pe care era boilerul. "Atât mi-a fost!", mi-a trecut accelerat un gând prin faţa minţii. "A venit Apocalipsa să mă scurteze la tinereţe!"

Speriat de explozie, negru de la funinginea care ploua peste mine, cu poola-n mână, dar ţinând strâns de săpun, priveam mesmerizat cum sar fulgii din găinile ce alergau turbate prin faţa mea şi nu mă prindeam ce m-a trăsnit. Mai încolo, la câţiva metri, reacţiile erau intense şi diversificate: Patrick îşi acoperea copilu' la ochi, nepoata aplauda râzând în hohote, iar nevastă-sa rămăsese cu vedere la amigdale privind pe negrul cu poola albă ce tuşea fum şi-i speriase găinile-fantezie.

După câteva ore, la cina oferită de Patrick pentru a-mi mai trece de sperietură, am aflat şi ce se întâmplase: cum bordeiul respectiv nu fusese locuit de multă vreme, un păsăroi de prin zonă se găsise să-şi facă un cuib de crengi adevărate taman pe burlanul de la boilerul meu, de unde şi explozia cu pricina.
În cele trei zile pe care le-am petrecut acolo am fost răsfăţatul locului. Să vă mai zic că "nefericitul" eveniment mi-a atras pe deplin simpatia lui Patrick (am primit cel mai ţapăn bungalou, cu pat conţinător de saltea cu arcuri, pereţi betonaţi şi boiler pe gaz, Land Cruiser-ul zilnic, cât timp vroiam, mâncare şi băutură pe daiboja), dar mai ales a mirobolantei nepoate? Nu vă mai zic, vă las imaginaţia să zburde, he-he!

joi, 12 martie 2009

Despre sperieturi - Episode II

Din episoadele anterioare aţi aflat că mă pricep şi la chiftele.
Ei, bine, mă muşcă iar microbu' gastronomic într-o după amiază însorită de febmartie şi mă pun pe făcut "piftele", vorba unei pretenare bune, care pe lângă suita de calităţi, excelează într-una: e moldoveancă! Enfin...

Produc un număr oarecare (oarecare = vreo opt) şi pentru că afară soarele era cam cu dinţii la vedere, aşez castronu' cu bunătăţi afară, pe pervaz, după care îmi văd de treabă (mâncatu' seminţe şi privit la teve cu poola-n tavan). După un timp mi se strânge cavitatea bucală la gură şi mi se face dor de-o chiftea răcoroasă şi săţioasă.
În timp ce mă îndreptam către geamu' cu "piftele", zăresc printre panglicile jaluzelei cum o ciurdă de pisici, alea de se tot foot pe la uşa-mi (vezi "Despre sperieturi 1"), stătea ciorchine pe castronu' meu şi se chinuiau să-l văduvească de capac. "Să vezi ce la fac, ale drecu' animale rele şi 'oaţe!", mă dedau eu la sentimente mai câinoase.

M-apropii tiptil de geam şi "vup!" îl deschid subit şi brusc. Nici dacă aruncam un câine turbat între ele nu săreau aşa! Vreo două au căzut de pe pervaz (Ho! Nu plângeţi că stau la unu şi mai jos e o boltă de viţă-de-vie.), iar restu' au ţâşnit în direcţii browniene, însoţite de-o miorlăială la unison. În graba cu care au părăsit "scena crimei", castronul s-a dat pe o parte, a scăpat de capacul care a urmat pisicile căzătoare, iar câteva chiftele s-au aruncat şi ele în gol.

Acuma, asta n-ar fi fost spectacular dacă la masa de sub boltă nu s-ar fi aflat vecina de la parter, la o şuetă cu bărbac-su. Întâi au lovit-o cele două mâţe învinse de gravitaţie, care nici măcar n-au făcut cunoştinţă cu ea, au dispărut mai rapid decât îi aterizaseră în cap. Nici nu terminase bine să chirăie a sperietură că "buf!", a primit a doua lovitură şi decisiva: capacul de la castron. La câteva secunde, au urmat şi câteva chiftele, aşa, de încheiere.

Eu am auzit chirăiala şi m-am speriat un pic, de ce să mint, mai ales când am auzit zdrăngănitul multiplu al capacului şi asta înainte să atingă cimentul (ştiam cum sună, deoarece îl mai încercasem la rezistenţă cu alte ocazii). Am luat-o tiptil pe scări, am mai drăcuit şoptit vreo două mâţe ce mi se vânturau printre picioare şi am scos uşor capul pe după colţul casei. Peisajul era de Stan şi Bran, să dea boala: baba avea capu' pe spate şi nu prea mişca, iar bărbac-su stătea alături relaxat şi muşca dintr-o chiftea.

Mi-am găsit oleac' de curaj şi m-am făcut că duc ceva la gunoi. "Salut!" "Salut!" "Ce frumos e-afară!" "Da, da' nu e aşa de cald." "Da' doamna se simte bine?" "Da, au speriat-o pisicile astea nenorocite că ţi-au dărâmat castronu' cu chiftele şi au mai căzut şi două animale peste noi, aci. Iniţial a leşinat, da' acuma se odihneşte după sperietură, e bine", a încheiat el mestecând impasibil restul de chiftea.

L-am crezut pe cuvânt şi am plecat înapoi, în casă. "Apropo, să ştii că chiftelele sunt foarte bune. Noroc cu pisicile, hă-hă-hă! Ale dreacu' animale! Diseară o să încep să le prind şi să le mărit pe la Snagov."
Bilanţ final: pe babă n-am mai văzut-o vreo săptămână, da' l-am văzut pe imperturbabilu' de bărbac-su care mi-a confirmat că nevastă-sa îşi revine încet, dar sigur. Pentru a evita pe viitor astfel de incidente, cică ar fi dus deja vreo patru pisici la Snagov.

miercuri, 11 martie 2009

Din trafic...

Ca o replică la povestioarele lui Maic, să vă zic şi eu una...
Am fost în vizită la cineva în Militari, iar când am venit la maşineta parcată regulamentar pe o străduţă nevinovată, am constatat o mare înfundătură pe ambele portiere dreapta + o lungă serie de zgârieturi care se întideau de la balamaua din faţă, până la stop. Sentimente încercate? Înjurături în gând sau prin viu grai? Greu de descris... Mi-am revenit încet, m-am adunat şi am plecat în treaba mea.

Mergeam calm şi supărat pe Aerogării, dar extrem de atent să nu mai iau o lovitură de la vreun boulean. Am dat semnal, am mai parcurs câţiva metri şi mă pregăteam să trec de pe banda 1 pe 2, unde aveam treabă. În spatele meu, la 30 de metri, cred, oricum, departe, era un van, VW, Ford, nu mai ştiu. Nici nu m-am aşezat bine pe banda doi, că mă trezesc cu ăla că-mi dă fleşuri, mui şi gâţi, în spatele meu. Uimit, dar împăcat cu fauna înconjurătoare, mi-am văzut mai departe de drum. În retrovizoare îl vedeam pe animal cum se agită şi faptul că avea pe scaunul din faţă un copilaş de vreo 6-7 ani.

La stopul cu fantomaticul pasaj Băneasa, acolo unde e ciurdă de poliţai, eu trebuia să fac stânga, spre Antena 1, când mă trezesc cu bouleanu pe partea dreaptă, că mi se agită în geam. Îmi face semn să cobor sticla şi începe: "Bă, cine poola mea te-a învăţat să conduci? Nu m-ai văzut că am viteză şi că veneam şi că ţi-am dat faruri?". "Am văzut, dar erai departe". "Şi, poola mea, trebuia să mă opresc EU, aşa zici tu?" "Repet, am dat semnal, iar tu erai departe, ÎN SPATELE MEU!" "Bine, bă, că te bagi tu cu ASTA!", şi face-un semn scârbit către Matizete. După care, uitându-se ostentativ la loviturile de pe dreapta: "Eşti cam prost, să ştii, după cum văd, eşti prost rău!".

Întrucât eram convins că nu va crede dacă-i voi spune că un alt bou (ori vacă) îmi "coafase" Matizacul la epidermă, am conchis scurt, dar ferm: "Dacă nu aveai copilu' cu tine, pe scaunul din faţă, ţi-aş fi zis să-mi sugi poola!". După care am închis uşor geamul şi am plecat. Pe verde...

duminică, 8 martie 2009

Evadarea 4

PARCUL IZVOR

Cum se făcuse frumuşel afară am zis că n-ar strica să ne facem vânt către respectivul parc, mai ales că acolo era în toi şi Târgul Naţional al Industriei Uşoare.
Din punctul meu de vedere, cred că este cel mai “nud” parc din câte există în Bucureşti. Pe lângă asta, este şi foarte trist, mă rog, poate acuma, când nu sunt frunze prin copaci şi nu reuşeşte nimic să mascheze megalomana arhitectură de pe deal (Casa Poporului, pentru nefamiliarizaţi). Nişte alei, nişte pomuleţi golaşi şi stingheri, nişte bănci singulare, o imensitate de loc plat, care ar arăta mult mai bine împădurit, parol, sau cu niscaiva stânci artificiale aruncate prin el, sau altceva care să-l umple şi să-ţi facă privirea să se oprească.

Pe partea dinspre gura de metrou, nişte oameni inspiraţi au realizat din cauciucuri de maşină tot o ţestoasă roşie, o girafă portocalie, un elefant mov sau palmieri albi. Singurii care se pupă-n culoare sunt nişte copăcei contorsionaţi de gândul artistului care i-a creat şi care bănuiam noi a fi baobabi. Feluriţi copchii îşi scot părinţii sau bunicii la relaş printre ciudatele caucioace. Chiar şi aşa, ciudăţeniile realizate din resturi auto reprezintă singurele pete de culoare în imensitatea unui loc care ar putea fi atât de frumos, pentru că poziţionat bine, este. Mai trebe nişte idei.


TÂRGUL NAŢIONAL AL INDUSTRIEI UŞOARE

Ei, bine, pentru că permitea locul, taman în mijlocul parcului care-i va găzdui pe Depeche şi Madonna, s-a născut acu’ ceva vreme şi un uriaş cort alb, unde se desfăşoară respectivul târg.
Am ajuns aici mai mult impulsionat de Păfurişa, că auzise ea de la o prietenă cum că sunt lucruri faine (ţoale, piele, încălţăminte) la preţuri de producător. “Adică?” „Adică patru sute de mii o pereche de ghete de piele cu blană pe interior”.

Ca să vezi că nimic nu e de departe cum s-arată de aproape, nu numai că n-am găsit pantofi la preţul lăudat, dar cam toată marfa era naşpa: ţoale ciudate sau terne, pantofi model-de-mort (carton sau alte materiale ecologice) iar pielăraia (HGG - haine, geci, genţi) avea nişte modele care nu aveau nimic de a face cu bunul gust.
La un final, mie mi-au sărit în ochi nişte curele faine de la nişte tipi din Târgu-Mureş, la 20 de lei şi o pereche de bascheţi de piele (Cluj), model ca ăia de pe vremea noastră, cu apărătoare de cauciuc la gleznă, iar Păfurişei nişte pijamale cu motive zoo (Constanţa).
Dezamăgiţi din cale afară am pornit spre...










TÂRGUL MĂRŢIŞORULUI

... de la Teatrul de Operetă. Aici măcar era cald şi era plin de viaţă şi de culoare. O multitudine de gagici probau brăţăruţe de felurite materiale, cerceluşi cu cristale “şvaroţchi” (al dracu’ “Şvaroţchi” ăsta, ce popular a ajuns!), insigne, smotocei austrieci sau germani de fabricaţie chinezească, pulovăre din lame “Mach 3” peruane (căci, da, erau două standuri şi cu amerindieni d-ăştia), argintăreală sub diferite aspecte şi câte şi mai câte. Treaba asta se întindea la tot parterul casei de bilete şi foarte puţin din primul etaj.

De mare deliciu a fost standul cu dulcegării, unde se vindea nuga sub diferite gusturi şi prăjiturici din pastă de migdale, o nebunie dulce-dulce-dulce. Vă recomand să încercaţi, vreodată, nuga cu smântână în stil italian.
O curiozitate pentru nas a reprezentat-o mărţişoarele realizate ingenios din mirodenii şi locul unde un nene vindea brânzeturi puturoase, anşoa şi salam italian.


MUZEUL MILITAR NAŢIONAL

După o istorie zbuciumată, care însumează binişor peste un secol, Muzeul Militar îşi găseşte locul în fostul sediu al Comandamentului Trupelor de Grăniceri, vis-a-vis de SMC (Spitalul Militar Central), pe strada Mircea Vulcănescu.
După ce-am salutat cu “La mulţi ani!” doamnele de la casă, am purces la subsol, la “Istoria străveche” cu scule, unelte, arme sau obiecte de cult din cele mai vechi timpuri, trecând de la silex, la fier sau bronz.

La parter am trecut rapid prin epoca dacilor şi a Daciei Romane (am admirat o balistă romană excelent reconstituită), ajungând la preferata noastră, epoca medievală. Aicea am rămas mut în faţa raclei în care a fost păstrat craniul lui Mihai Viteazul, a primului tratat românesc de artă militară “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, impresionantei colecţii de pistoale, puşti, archebuze, tunuri, săbii sau a manuscrisului aparţinând lui Conrad Haas, părintele rachetei.
Deosebit de sugestive şi foarte bine realizate mi s-au părut machetele diferitelor cetăţi din vechime (Câlnic, Prejmer, Sibiu, Braşov, Suceava, Râşnov) şi ale fortificaţiilor, a pieselor de marină, aviaţie, artilerie sau a blindatelor.

La etajul I am intrat intrat în perioada paşoptistă, a bătăliilor pentru obţinerea independenţei şi perioada celor două războaie mondiale.
S-au lăsat admirate o seamă de obiecte care au aparţinut unor mari nume ale acestui neam, amintind doar de Cuza, Carol I sau Mareşalul Antonescu. O puternică impresie mi-a lăsat o poartă originală, cred, de la cetatea Vidinului.
Incursiunea în Pavilionul A (centralul) am încheiat-o la parter, cu sala unde odihneşte celebrul drapel cu gaură, sala “Revoluţia română de la 1989”.

În curte odihneşte un întreg arsenal de tunuri şi mitraliere de toate calibrele, antiaeriene, navale sau de uscat, mine marine, mortiere, obuziere, vreo două platforme cu rachete antiaeriene şi un obuzier uriaş desfăşurat pe patru vagoane.
Înaintând spre fundul curţii am depistat câteva tancuri de mare valoare istorică: Renault FT-17 şi R-35, două tancuri Skoda, un autotun rusesc SU-76, legendele ruseşti T-34 şi T-55 (ăsta din urmă, secţionat) şi una nemţească, Panzer IV. Un tractor semişenilat “Famo 18T” se descompunea lent lângă scula germană.

Întâmplător am nimerit şi în ultimile două colecţii “indoor”, cea de uniforme şi arme albe şi cea de aviaţie.
Colecţiei de uniforme şi arme nu prea i-am văzut rostul, deoarece pavilionul central abundă astfel de articole, dar probabil nu aveau cu ce umple clădirile adiacente. În schimb, colecţia de piese de aviaţie m-a lăsat puţin cu gura căscată. În clădirea-hangar erau înghesuite mai multe exemplare de avioane (IAR 93, IAR 80, motoplanorul IS28, NARDI FN305, YAK-11, machetele 1:1 ale jetului lui Coandă, Vlaicu I, II) şi elicopter (IAR-813), elici uriaşe, un MiG-21 secţionat, motoare (cu piston, cu jet, multe-multe) şi accesorii perfect conservate, decât am văzut la Muzeul Aviaţiei. Colacul peste pupăza ţipândă a fost un aeroplan unic pe planeta noastră, singurul de tipul lui care se află în stare de funcţionare şi se numeşte FLEET F-10G. Bravo celor care au făcut lucrul ăsta unic şi posibil.

În treacăt, mai adaug faptul că am pus mâna pe modulul de coborâre al rachetei Soiuz, ăla cu care s-a plimbat Dumitru Prunariu pe deasupra planetei natale. Alături, putea fi admirat şi costumul de cosmonaut. Pe pereţii adiacenţi l-am remarcat în multitudinea de poze şi pe fostul meu coleg de serviciu, de odinioară, cel care a “pierdut” în faţa lui Prunariu, comandorul Dumitru Dediu. Mare boier...

Plus: aerisit, în ciuda miilor de exponate, explicaţii multe lângă ele, inclusiv pentru cele din curte.
Minus: aş fi făcut ceva şi cu tancurile şi tunurile-alea din curte, un garaj, ceva, să nu le mănânce rugina.
Mare uimire: n-am înţeles de ce tancurile româneşti erau înconjurate de garduri vii şi nu se vedeau decât turelele. În bucăţica asta de muzeu s-a adeverit zicala “unde se termină logica, începe armata”.




















Pentru cele care...

... ne dau viaţă, dar şi pentru cele care ne-o "mănâncă"...
... ne învaţă să păşim, dar şi pentru cele care le urmăm paşii pe nisip...
... ne deschidem sufletul, dar şi pentru cele care ne vindecă rănile...
... ne naştem iubirea, dar şi pentru cele care murim iubindu-le...
... ne înalţă, dar şi pentru cele care ne învaţă să ne ridicăm...
... ne aduc soarele, dar şi pentru cele care numărăm stelele...
... ne sunt alături la bine, dar, mai ales, pentru cele care ne sunt aproape la rău...
...

LA MULŢI ANI!

vineri, 6 martie 2009

Ciocănele eSeF

S-a întâmplat să mă roadă iar virusul bucătăriei ingenioase şi mi-am aruncat o impresie prin frigider, de unde am cules câteva ciocănele puiforme. Imediat inspiraţia m-a năpădit precum veştile proaste şi am purces la treabă pe două fronturi: unu şi doi.

Pentru început am extras ciocănetele din ambalajul original şi pe o parte dintre ele le-am presărat cu nişte treburi din pliculeţe luate din comerţ şi care furnizau o aromă înnebunitoare de curry. Pe cele rămase le-am dezmierdat cu ceva praf de piper, un pic de sărică, cimbruţ şi le-am arătat nişte căţeluşi de usturoi, degrabă împuţitori de atmosferă.

Operaţiunea 1
Am extras din trecut una bucată tigaie-grătar de fontă şi am pus-o la încins. Indiferent la sfârâielile lor, am aranjat fără milă, dar cu o mare satisfacţie-n narete, cele patru ciocănele pe tigaia-grătar, la foc mic, aşa, ca să se pătrundă bine.

Operaţiuna 2
În acelaşi timp cu evenimentele de mai sus, am executat izolarea electromagnetică a restului de patru ciocane (alea cu piper, sare şi cimbru) cu ajutorul foiţei de aluminiu. Pentru verificarea efectului culinaro-electrostatic, le-am trimis în incinta mototolito-metalică şi câte doi căţei de usturoi. Gogoloaiele aluminice (Oau! Ce "startrekian" sună!) le-am aranjat sub unghiuri diferite într-o tăviţă teflonată. Ca să evit carbonizări necontrolate şi nebănuite de material avicol, am adăugat puţin lichid de preluare a căldurii în exces (apă chiuvetică cu ceva ulei măslinic).
Le-am pedepsit în cuptorul încins.

După ce am întors ciocănelele o dată, inovaţia la Operaţiunea 1 a constat în "cupolarea" ansamblului din tigaia de fontă, cu ajutorul unui capac de sticlă de Jena (nu, nu Jameson, pofticioşilor, oricum aia era cu doi "n" să fie mai... bombată, he-he!). Efectul de seră/cupolă a sporit savoarea copanelor, ele devenind delicios de pătrunse, precum... hai, că iar o dau în comparaţii grele!
Să vă mai zic cum au ieşit copanele aluminice "Odiseea spaţială 2001"? Numai atât vă spun: odată eliberate din strânsoarea metalică, se răzbunau printr-un gust şi miros întâlnite numai în basmele despre concursurile cu bucătari.

Inedit: prins cu oareşce trebi, am omis mai multă vreme să bag în seamă capacul de sticlă, motiv pentru care o bună parte din mâner s-a topit uşor şi lateral faţă de tigaia de fontă. Evident, focul s-a făcut remarcat şi pe capac, nu numai sub el. I-am luat parţial oxigenul cu un prosop de bucătărie plasat elegant, peste flacără. După care am aruncat la coş prosopul adus la stadiu de cârpă fumegândă şi găurită.
Altă observaţie: din motive necunoscute mie şi legilor fizice la care se supune cuptorul meu, unul din ciocănele s-a sinucis prin ardere lentă, cu tot cu aluminiul de pe el. Cu greu am convins-o pe Păfurişa că în farfurie nu e un meteorit, ci doar resturile carbonizate ale unui copan rebel de pui.
Concluzie generală: cu pierderi minime, şi această aventură culinară a ieşit bine. Vom reveni...

miercuri, 4 martie 2009

Scumpetea indiană

Cam tot pe unde-i El Torito, da’ oleac’ mai în faţă, pe colţ, se produce un minunat restaurant indian, duios intitulat “Karishma” (pe româneşte “miracol”).
Interiorul nu e cine ştie ce, dar lumina difuză şi muzica total indiană ce se iscă de prin pereţi, creează o oareşce atmosferă, nu neapărat deranjantă. Dacă nimeriţi la o masă dintr-una din încăperile din partea dreaptă, puteţi să vă bucuraţi şi de ceva intimitate, alături de nişte butuci aruncaţi într-un şemineu fals, luminaţi semi-inspirat de două spoturi.

(Paranteză referitoare la rezervarea locurilor prin telefon
Păfurişa (în engleză): Alo?
Unu' din indieni (îl suspectez p-ăla mustăcios, că era mai tupeist şi cred că ajungea primul la telefon): Helo? Ies?
Şi d-aci încolo Păfurişa, cu ochii beliţi a concentrare, nu a mai înţeles nimic din ce hindo-engleză băga ăla.

Păfurişa (în engleză, aici aveţi deja traducerea în română): Alo? Se poate să rezerv două locuri pentru sâmbătă seara?
Indianu' cu tupeu: Ies... Am... Sat... Frii... For... Medăm.

Păfurişa (către mine, cu aceeaşi belire în ochi, exprimându-se în româneşte, sincer şi pur): Bă, io-mi bag cotu'n mufa lui, că nu înţeleg nimica din ce mormăie!

Persoana-mi
, sigură pe sine, având practica la zi în coversaţia cu popoarele Orientului Îndepărtat: Dă-l încoa(ele mele, n.a.), că nu eşti în stare nici o rezervare telefonică să faci.
Acelaşi io, cu telefonu' la urechi, în engleză: Helău?
Indianu' de la capătu' firului: Ochei medăm, iu hev rezărveişăn fo tu setiurdii on seven. Gudbai en senchiu medăm!
Io, către Păfurişa, învingător: Am rezolvat, avem rezervare!
Sfârşitu' parantezei).

Cei doi cetăţeni din judeţul Punjab, foarte amabili şi degrabă satisfăcători în dorinţele clientelei (au avut o mică scăpare când le-am cerut de trei ori o scrumieră, da' a patra oară au fost deosebit de prompţi), au reprezentat singurul personal pe care l-am văzut prin preajmă. Ei întâmpinau oaspeţii şi-i duceau la mese, ei luau comenzile, serveau, strângeau, făceau casa şi aduceau nota. Nu pot să vă zic cât de mare e localul, dar tot cred că are vreo... 50 de locuri, iar când am fost noi, pe seară, aşa, era cam plinuţ.

La o primă privire, preţurile se duc bine către zona USB ("Ultra-Scump Băăă"), şi aci vin cu un exemplu la îndemână, berea de 330 ml Ursus făcea 11 lei, Corona - 15 lei, daaar, o limonada cu ghimbir în cantitate de 250 ml se ducea direct către 15 lei! La o a doua privire, aia cu haleala, scorurile se duc mult mai sus de zona amintită.

După ce ne-am consultat cu unul din cei doi ospătari originali, dar şi cu meniul dătător de fiori prin portofele, am concluzionat că nişte mingiuţe de ceapă în mălai ("onion bhaji’s") ne-ar fi suficiente ca aperitiv. Mingiuţele cepoase au fost delicioase, mai ales că au venit însoţite de trei castronete cu conţinut diferit: unul cu bucăţele de ceapă înecate în oţet roşu, altul cu “indian chilli” (o nenorocire pentru cavitatea îmbucală), iar ultimul cu un sos alcătuit din iaurt, mentă, piper şi sare. Eh, combinaţi chestiile astea trei cu una bucată mingiucă cepos-mălăioasă şi veţi obţine ceva dumnezeiesc de bun.

Pentru felu’ principal am apelat la nea Kapoor (aşa îl botezasem noi), care nu a luat comanda până nu ne-a întrebat despre ce carne preferăm, cât de iute (la limbă) o vrem, cum să fie preparată, ce orez ar merge la felul cutare sau cutare etc. Ei, bine, copii şi fraţi, ne-am ales cu următoarele: pui “Madras”, miel “Rogan Josh” (classic lamb curry), orez “Zeera” (orez cu chimen), “Veg Pulao” (orez cu legume şi şofran) şi două "naan" (lipii), una cu usturoi şi una umplută cu cartofi şi brânză indiană. Acestea toate s-au prezentat în nişte recipiente metalice, tradiţionale, de extremă belea, însoţite de tacâmuri în acelaşi ton.

Şi acuma, să vă tai din salivă şi elan, povestindu-vă de ban: dacă un castron cu orez sau o lipie se învârteau în jurul a 13 lei, un castronel cu carne gătită era fix vreo 35 de lei! Faptul că a fost nemaipomenit de bun tot ce am servit, ne-a făcut să mai uităm de partea cu golitul buzunarelor.
Încheierea aceste simfonii culinare s-a produs prin consumarea la linguriţă dublă a unui pahar de “kulfi”, aşa zisa “îngheţată indiană”, un fel de şarlotă-şerbet-şi-alte-treburi-delicioase-aromate, numai îngheţată nu.
O mică idee despre cum arată vă puteţi face aici, dar numai mergând acolo veţi descoperi savoarea unic de înnebunitoare a bucatelor indiene.

Plus: amabilitatea celor doi amfitrioni, rapiditatea cu care ne-au onorat comenzile, mâncarea perfectă.
Minus: puţin şi scump, doamnă, foarte scump, mai ales felul principal.

duminică, 1 martie 2009

Să fim un pic mai buni...

"An de an de 1 Martie ne recăpătăm speranţa, optimismul, credinţa în mai bine şi sporul în toate. Martie este momentul în care oamenii încep să caute primul ghiocel, ca semn al venirii primăverii cu adevărat. Acum frigul începe să se împletească cu razele soarelui, întunericul cu lumina şi, după o iarnă grea cu omăt mare, învinge viaţa, primăvara, soarele. Acest triumf al reînvierii şi regenerării este invocat prin Mărţişorul pe care-l dăruim celor dragi, ca mic semn ce ne dorim să le aducă fericire şi noroc.
...
Ei bine, iată povestea Mărţişorului...
Odată Soarele coborî într-un sat, la horă, luând chipul unui fecior. Un zmeu l-a pândit şi l-a răpit dintre oameni, închizându-l într-o temniţă. Lumea se întristase. Păsările nu mai cântau, izvoarele nu mai curgeau, iar copiii nu mai râdeau. Nimeni nu îndrăznea să-l înfrunte pe zmeu. Dar într-o zi, un tânar voinic s-a hotărât să plece să salveze Soarele. Mulţi dintre pământeni l-au condus şi i-au dat din puterile lor ca să-l ajute să-l biruie pe zmeu şi să elibereze Soarele.

Drumul lui a durat 3 anotimpuri: vara, toamna şi iarna. A găsit castelul zmeului şi au început lupta. S-au înfruntat zile întregi până când zmeul a fost doborât. Slăbit de puteri şi ranit, tânărul eliberă Soarele. Acesta se ridică pe cer înveselind şi bucurând lumea. A reînviat natura, oamenii s-au bucurat, dar viteazul n-a ajuns să vadă primăvara. Sângele cald din răni i s-a scurs în zăpadă.

Pe când aceasta se topea, răsăreau flori albe, ghioceii, vestitorii primăverii. Până şi ultima picătură de sânge se scurse în zăpada imaculată. Muri. De atunci tinerii împletesc doi ciucuraşi: unul alb şi unul roşu. Ei le oferă fetelor pe care le iubesc sau celor apropiaţi. Roşul înseamnă dragoste pentru tot ce este frumos, amintind de culoarea sângelui voinicului. Albul simbolizeaza sănătatea şi puritatea ghiocelului, prima floare a primăverii."

Măcar azi nu uitaţi de dragoste, de simboluri şi de cei pe care-i iubiţi, chiar dacă vremurile adesea ne umplu de griji.
Restul interesantului articolul îl puteţi găsi direct la sursă, adică la tradiţii.ro.