Dovlecei păfureşti

Luaţi dovlecei potriviţi într-o palmă de femeie, cam aşa, de vreo 15-20 de cm, după gust, he-he!
Tundeţi-i la zero de coajă, apoi scurtaţi-i din ce în ce mai mult sub formă de rondele.
Executaţi languros, meticulos şi pasional o tăvălire prin făină a rondelelor rezultate.
Puneţi-vă la îndemâna stângă cam un pachet de unt, de orice fel. Unirea e beton, President e ideal.
Aruncaţi niscaiva unt într-o tigaie încinsă, în prealabil sau pe aragaz.
Se călesc dovleceii total apoi, într-o tăviţă mică, teflonată, unsă cu acelaşi unt, se aşează un rând de dovlecei pârliţi, unul de roşii tăiate felii subţirele şi un rând de brânză bună, adevărată (capră sau oaie), nerasă, dar distrusă cu mânuţa. Vorbeam de brânzică, nu de căpriţă.
Se termină cu un rând de roşii peste care se sfarmă brânză cu deştele.
Se înnobilează cu bucăţele de unt aruncate aleator, pe deasupra.
Se intromisionează la cuptor şi se trage cu ochiu'. Când se constată rumenirea, se extrage recipientul şi se pune la prerăcit, pe pervaz, afară, să moară înecată în saliva-i vecina de la parter.
Combinată cu smântână, este una dintre cele mai bune chestii pe care le-am mâncat veodată. Dureros de bună!!! Gustul pe care-l dă papila către creier îţi creează un puternic sentiment de acasă, de copilărie cu ierni bogate în zăpadă, cozonaci aburinzi şi cadouri multe.
Hai, că am bălit pe tastatură. Mă duc să beau nişte apă.

PS: Reţeta a fost măiastru confecţionată de Păfurişa şi executată papilar de subsemnatu'. Să trăim întru mulţi ani şi să mai facă.

Un număr dai şi-o să afli ce-o să ai

Stăteam la un moment dat în crucea nopţii şi mă chinuiam să-mi sudez pleoapele şi să vină nea Ene să mă ia. Să tot fi fost vreo... unu, două, trei, nu contează. Ceea ce a contat a fost telecomanda. Şi-ncep să dau cu baleiatu’ până mă atrage pe Antena 1 un personaj cu un meclon numa’ bun de pus pe conservele de peşte „made in” Tulcea: Iliuţă Numerologie! „Bă, frate”, mă străpunge un gând prin minte, „cum dracu’ să te cheme Numerologie? Ia, hai, să-l urmărim, să vedem ce debitează.”


Dau sonor şi încep să mă minunez de sarabanda de inepţii ce le ghicea Faţă de Calcan având la dispoziţie câteva cifre. Sună un nene. „Alo?” „Alo, cum vă numiţi?” „Ion.” „Când v-aţi născut?” „În 1940.” „Domnu’ Ion, văd o casă care se împarte în două, staţi liniştit că nu veţi rămâne cu mare lucru şi mai văd două căsnicii, una s-a dus, iar cealaltă e pe cale să se rupă. Sănătate şi numa’ bine.” Şi-atât. O fi fost Iliescu şi s-o fi dat mai tânăr cu 10 ani? Nu cred, că n-a răspuns cu „măi, animalule”. Adică ce să-şi mai dorească moşu'? Că se duce şi casa şi îngroapă şi baba asta, pentru că nu cred că vroia să divorţeze baba de el la atâta etate cât strânsese. Şi, dacă era vreun columbel cu banu' ca pă mână, nu suna papagali acvatici în puterea nopţii ca să afle viitorul. Săracu’ moşulete, o mai fi apucat dimineaţa, nu ştiu, că numerologul a tăiat legătura.

Bifându-l pe nea Ion, Guvidele Televizat, din lipsă de interlocutori insomniaci de vârsta a 6-a, începu să turuie ca să treacă emisia: „Să încercăm să fim mai buni, să iubim animalele, că, uite, sunt aşa de mulţi câini pe stradă, să luăm câte un câine acasă, ca să nu mai fie atâţia câini vagabonţi (aşa am auzit, parol! n.a.), aceste animale sublime, ca să fim şi noi ca celelalte ţări unde oamenii au grijă de animale şi ar trebui să fim mai buni în fiecare zi...”

Stupizeniile i-au fost curmate de alt telefon. Nume: Georgeta. Data naşterii: 1945. Ghiceala: „Doamnă, la dumneavoastră văd o mare zbatere lăuntrică, ce să faceţi cu terenul, să-l daţi sau nu, pe criza asta, eu zic să mai aveţi puţină răbdare şi mai văd că problema cu ficatul e pe cale să se rezolve, s-ar putea cu operaţie, s-ar putea natural, la revedere”. „O da baba colţu’, aşa, natural”, îmi ziceam eu în lăuntricul meu nocturn.

Şi iar urmează o pauză de interlocutori şi un bun prilej de aberaţiuni. „Cum spuneam”, zicea cifrologul savant, jucându-se cu pixuletele pe o foaie de ghicit, „criza va ţine până în martie, anul curent, dar încă nu e sigur, mai decantăm. Ne sună tot felul de lume, femei, bărbaţi, fete. Să ştiţi că şi bărbaţii sunt sensibili (aşa, aşa, să ştie şi feministele care zic că toţi e porci! n.a.) şi vin cu tot felul de probleme legate de sănătate, relaţii şi aşa mai departe. Uite mai avem un apel. Cine sunteţi?” „Traian din 1951”. Instant, mă gândesc că doar n-o fi Băse să sune la televiziunea lui Voiculescu să afle viitorul, dar, mai ştii? Bănuiesc că, el, ca preşedinte, are cifrologi personali care să-i socotească numerele pe care le dă, nu? „Foarte bine, aşa, domnu’ Traian, văd că sunteţi văduv de două ori, a treia o să fie cu noroc, iar în problema cu casa, staţi liniştit, o s-o renovaţi, numai să mai staţi câteva luni până trece criza şi mai scad preţurile. La revedere şi mult succes!”

Deci, dacă înnumărologul a vorbit în metafore de ore mici, de noapte, era Băsescu. Dacă a vorbit pe reale, era alt Trăian. Ia o mică pauză şi continuă: „Puteţi suna oricând la noi, pe mine sau pe domnu' Viorel, astrologul nostru de serviciu. tot timpul e cineva care vă va prelua apelul la 1,19 euro pe minut”. În medalion, un tataie cu un receptor telefonic crescut în urechea stângă şi o machetă de laptop în faţă, mai mişca o dată la două minute, probabil când primea un şoc electric în scaun de la băieţii din regie.

Amuzat, consternat, minunat, dar, totuşi, binedispus general şi cu o poftă adevărată de somn, l-am mai urmărit un minut pe Iliuţă Numerologie până să-mi cadă ochiu’ decisiv: „Să încercăm să eliminăm răul din noi, să gândim pozitiv, să fim mai buni şi, numai aşa, vom depăşi criza asta şi nu va mai fi rău şi sărăcie pe lume, va scădea inflaţia şi vor creşte salariile şi vor fi şi bani de concediu şi alte bunuri pe care ni le dorim. Dar să luăm un nou apel. Alooo, bună seara, cum vă numiţi?”
Mare e grădina...

The Mummy: Tomb of the Dragon Emperor - Prostia 3

După ce-am văzut partea a II-a a promiţătorului "Mumia", mi s-a tăiat zdravăn de filmele cu Brendan Fraser. Dar nu atât de zdravăn încât să nu mă risc şi cu a treia porţie de mumie. Ei, bine, mare greşeală am făcut!
După ce m-am chinuit cu 30 de minute din film, m-am prins de ce frumuşica de Rachel Weisz a zis pas la partea a III-a, dar au prostit-o pe Maria Bello să intre în rolul soţiei distrugătorului de mumii, O'Connell.

Acţiunea e vai de capu' ei şi parcă au făcut filmul ca să-l bifeze pentru planul cincinal: mumia împărtatului învie sub formă de lavă, face o tură explozivă cu caleaşca imperială prin Shanghai, după care pleacă puţin în căutarea Raiului Tibetan, Shangri-La. După ce aterizează cu o panaramă de aeroplan pe vârful muntelui, făcătorii de bine, purceşi în căutarea aceluiaşi Shangri-La, se plimbă printre vârfurile din Himalaya, ca mine printre blocurile de pe Virtuţii (din Militari, n.a.). Nu mai zic că n-au pic de gheaţă pe ochi, nas, haine şi nici pe blăniţele de la guler. În sfârşit...

Nedumerirea cea mai mare a rămas următoarea: ce dracu' a căutat tanti Michelle (Yeoh, pe numele ei de naştere, vezi "Crouching tiger...", "Tommorow never dies" ori "Memoirs of a geisha) şi nea Jet (Li, pe numele lui de băiat, vezi mai multe filme cu cafteală chinezească, de pildă "The One", "Hero" sau "Romeo must die") faţă de care aveam o admiraţie, prin filmul ăsta de cacao instant? Să tragă, aşa, o bătălie de un minut la final? Dracu' ştie. Sau scenariştii. Sau cine puii mei a avut ideea să lanseze o asemenea prostie cu "împăratul dragon".

Concluzia 1: am pierdut o oră jumate, dar am mâncat un castron de seminţe.
Concluzia 2: ale boale blănuri ecologice, nici apa nu stă pe ele!
Concluzia 3: mai bine vă uitaţi la "Mumia 1" de 3 ori, decât să vă riscaţi cu penultima şi ultima parte.

Aim bac!

Port Louis, Mauritius...
Ziua, mă sleia colosal căldura umedă dimprejuru-mi, dar deîndată ce mă atingea răcoarea camerei, îmi creştea brusc apetitul pentru dezvirginat câteva cutii de bere cu condensu’ pe ele.
Noaptea era chiar plăcut, ce zic eu „plăcut”, era bine-rău. Prin geamul deschis se mai triluiau niscaiva păsăruici somnabule, iar briza răcoroasă ce se furişa la mine-n cameră, merita din plin aşteptarea de peste zi.

Zăceam în pat cu mare pasiune şi beleam un ochi la internet şi altul la CNN, care nu mai aveau alt subiect decât cel referitor la primul preşedinte kenyan al Americii. Hotelul era minunat, cu pat mare şi moale, cu un piculeţ de balconaş şi cu o multitudine de palmieri în faţa geamului. Fusese inaugurat acu’ vreo 7-8 ani, poate mai puţin, nu contează, ideea ce se vrea desprinsă de aici este că era frumos, cochet şi cu mult lemn de tec.

Prestând activitatea descrisă + nişte metale de însufleţire a spiritului, dar mai aşa, în surdină (metalele, nu spiritul), mă gândeam cât de dobitoci au fost oamenii, de au stârpit definitiv şi "purtujur" păsărica aia nevinovată de apare prin Ice Age Unu, şi anume Dodo. Şi cum mă concentram eu la imaginea păsăroiului dispărut de secole, numa’ ce sesizez oareşce foşgăială pe la perdeaua mea. „E doar briza, că doar n-o fi vreun Dodo dornic să mă bântuie!” Şi caut să mă aşez mai bine şi să-mi văd mai departe de lectura internetică despre păsăroi. Vigilent din fire, aveam coada ochiului îndreptată spre perdea, care continua să se mişte nefiresc. Las preocupările nocturne deoparte şi acord din ce în ce mai multă atenţie perdelei mişcate de briză. Nu mă ridic bine din pat că din negura nopţii răsare o bucată de mână apocaliptică ce se înfige în perdeaua mea. Nu mai apucă inima să-mi treacă la următoarea sistolă că, hop!, perdeaua explodează într-o parte şi se iveşte însuşi spiritul păsării Dodo, cu faţa luminată. Instinctiv, mă cac pe mine, scot un strigăt de războinic rănit în coapsă, smulg telefonul de pe noptieră şi-l proptesc taman în capul spiritului malefic şi făr’ de somn. Aud un „ueac!” scurt, apoi o combinaţie nefericită de crăci rupte, un „iaaaa!” şi o bufnitură. „L-am învins”, am gândit subit, „şi l-am trimis la fraţii lui din întuneric!”

Temător, iau lanternuţa din geantă, scot un ochean pe geam şi mătur iarba cu fasciculu’. Pe jos, o formă diformă încerca să se adune într-un întreg, acompaniindu-se cu gemete, vaiete şi o suită zdravănă de înjurături. Vrând să-mi plătească o poliţă petrecută în Liban, la Beirut, Mici, partenerul meu, mare amator de chestii şugubeţe, îşi trăsese un prosop pe cap, o lanternă în dreptu’ făţăului şi dorise să mă sperie. De speriat, mă speriase, nu zic, iar acuma se uita prostit la mine, având înfipte în cap nişte rămăşiţe de frunze de palmier. Ne-a pufnit un râs năprasnic. Mici arăta ca şeful renilor lu’ Santa, beat şi călcat de tren. Şi încă de două ori...